Un spectacol minunat despre feminitate şi familie: “Yom Kippur”

Asculta acest articol

Eugen Gyemant e omul momentului în ştirile despre teatru. Vine după o serie de montări care au făcut valuri atât în teatrul independent – el ar zice “privat” - cât şi pe scene mai consacrate. Vestea că va monta la Satu Mare a lansat aşteptări mari, pentru un spectacol memorabil. Şi aşa a fost “Yom Kippur” la premieră.

Piesa scrisă de autoarea şi actriţa israeliană Hanna Azoulay Hasfari la începutul deceniului trecut a avut parte de o “înscenare” foarte bine primită la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, s-a jucat apoi şi în Mecca teatrului independent din capitală – Godot Cafe Teatru – şi acum capătă o nouă viaţă în versiunea Teatrului de Nord, lucrată de regizor, coregrafă şi actriţe cu mare grijă şi mult drag de meserie.

Cvintet de suflete feminine

Yom Kippur e Ziua Ispăşirii, în religia mozaică. E o zi de post negru, de reculegere. Pe vremea Templului, era singura zi în care Marele Preot avea voie să intre, cu sânge de jertfă, în cel mai important loc al sanctuarului, Sfânta Sfintelor, care găzduia, spun textele străvechi, Shekinah, prezenţa lui Dumnezeu. O zi în care cercetarea conştiinţei şi iertarea sunt cruciale.

Tocmai când această zi preasfântă stă să înceapă, fetele unei doamne în vârstă – patru la număr – sunt convocate la casa părintească de cea mai mică dintre ele, Amira, şi află că mama lor a dispărut. Cele patru au vieţile lor, una mai complexă ca alta, şi doar gestul mamei, care se va dovedi intenţionat şi premeditat, le aduce împreună. Greu ai găsi femei mai diferite. Amira face pe regizorul de film şi e şturlubatică, în contrast total cu Evelyn, educată strict în spirit religios ultraortodox, mamă eroină, suficient de habotnică încât să ducă sarcină după sarcină şi să ţină cu sfinţenie postul de Yom Kippur, deşi are un diabet care-i pune mereu viaţa în pericol.

Alt cuplu contrastant: Malka şi Fanny. Malka e tipul binecunoscut de casnică paranoică şi cicălitoare, cu prea mult timp liber, obsedată de bănuieli de adulter, iar Fanny, dimpotrivă, libertină, fâşneaţă, irosită într-o viaţă pentru care în vechime fariseii ar fi ucis-o cu pietre, izgonită de acasă în adolescenţă dintr-o suspiciune de incest, bogată, dar tânjind după o maternitate pe care e dispusă a şi-o cumpăra pe bani grei de la o mamă nefericită din Vietnam.

Ai zice că femeile astea sunt cele patru puncte cardinale, într-atât sunt de diferite. Şi mama… le lasă în ale lor. Dar le adună pentru Yom Kippur, să facă pace între ele şi, poate, cu ele însele, în timp ce ea însăşi pleacă, în ţara de unde a venit în Israel, la sora pe care a părăsit-o. Tot acest amalgam de feţe ale condiţiei feminine e turnat de autoare – evreică crescută în Maroc – într-un florilegiu ce aminteşte decorurile marilor sinagogi sau – vai, erezie! – moschei. O regie ineptă riscă să transforme totul într-o babilonie. O regie inteligentă scoate un spectacol profund şi încântător, ca un cvintet de coarde clasic (gândul te poartă la Cvintetul în sol minor KV 516 de Mozart).

Culoare şi patos

Eugen Gyemant a construit cu mână expertă şi decorul, cameră de casă veche, cu obiecte înduioşătoare prin simplitatea lor, în centru cu dulapul de haine (Sfântă a Sfintelor pentru orice femeie), lăsând mijlocul “arenei” pentru reunirea festivă sau încleştările dintre personaje. Şi începe totul cu un moment coregrafic revelator pentru natura celor 5 protagoniste. Fiecare dintre fiice îşi vede de viaţa ei… iar mama pleacă, neobservată. Momentele de dans, excepţional lucrate de Gabriela Tănase, servesc ca faze de tranziţie şi sunt un spectacol în sine, pe ritmuri idiş, iar costumele îmbracă fetele adecvat firii personajelor lor.

Mama, jucată cu accente aspru-tandre de Rora Demeter, e o prezenţă spectrală care se revelează la final – se vede că regizorul s-a îndrăgostit de teatru văzând şi revăzând “Hamlet” pus de Vlad Mugur! Ioana Cheregi o joacă pe Amira cu o discreţie admirabilă, dar şi cu bucurie jucăuşă, mimica ei, pe toată durata piesei, funcţionând ca un barometru al emoţiilor din scenă. Alina Negrău face în Fanny cel mai bun joc al ei din ultimul timp, compus cu mare grijă, revelând personajul pas cu pas de la aparenţa curviştină la izbucnirea din monologul final, unde eroina îşi pune sufletul pe tavă. I-a priit revenirea într-un rol dramatic! Alexandra Odoroagă face un joc strâns, potrivit încorsetatului suflet numit Evelyn, şi străluceşte în dansul pe faimoasa melodie “Yiddishe Mome”, portret coregrafic al inimii ce bate în spatele hainei riguros închise până la gât. Lui Carmen Frăţilă îi vine perfect rolul anxioasei Malka, iar actriţa îl joacă foarte natural, fără exagerări mai mari decât îi cere.

E un spectacol minunat, lucrat impecabil, mişcător, odă închinată feminităţii şi familiei, cu tot ce înseamnă acestea, bun sau rău (din nou un cântec se insinuează în mintea cronicarului: “Ode To My Family”, The Cranberries). O mare reuşită a acestei stagiuni. Îi dorim viaţă lungă şi deplasări rodnice. Poate-l va vedea într-o zi şi autoarea.