Asculta acest articolFără a fi mari experţi în politologie sau în istorie contemporană, fiecare dintre noi poate, privind în jur, să evalueze starea României după 23 de ani. Pentru mulţi dintre noi, timpul – cele peste două decenii – a trecut repede pentru că acest răstimp a fost presărat de evenimente răsunătoare.
Nu e cazul să elaborăm aici un inventar al acestora. Ne propunem ca temă de lucru doar observaţii empirice asupra situaţiei politice actuale. Vedem un Parlament al României uriaş, supraponderal, concurând ca dimensiune cu Congresul american. Este un merit al formulei noastre democratice şi electorale? Este specifici vieţii politice româneşti? Greu de răspuns la aceeastă întrebare. Dar cum dimensiunea lui nu are vreo analogie în trecutul politic al ţării, îl putem trata ca un record în materie electorală. În 1937, România avea 387 de parlamentari, iar în 1946 numărul lor era de 414.
Nu ştim dacă cele de mai sus reprezintă cifre rezonabile, dacă sunt prea mari sau prea mici, cert este doar faptul că legislativul de acum are un număr exagerat de membri. În privinţa condiţiei lor intelectuale se pot spune multe lucruri, dar nu e sănătos ca de pe acum să avansăm unele opinii. Ca orice grup numeros, şi Parlamentul României are în alcătuirea sa persoane integre, bine şcolate, şi altele mai puţin dotate.
De asemenea, nu credem că e bine să facem acum referiri la statutul lor moral, ce nu ţine întotdeauna de diplomele din palmares. În cei patru ani, dacă acest Parlament va rezista o legislatură şi nu va fi modificat de o nouă Constituţie, vor fi îndeajuns de multe evenimentele ce vor avea darul de a ne lămuri.
Cert este că atunci când în urmă cu 23 de ani, pe străzi se cereau alegeri libere, niciunul dintre noi nu ne gândeam că acestea vor produce un Parlament mamut. De asemenea, nimeni nu şi-ar fi închipuit în zilele acelea că România va fi condusă de un guvern mai numeros decât două echipe de fotbal cu tot cu rezervele lor de pe banca tehnică. Dar în timp ce fotbaliştii din teren, ca şi rezervele lor ştiu dinainte ce rol au în respectivul meci, pe ce post joacă sau urmează să joace, noii miniştri îşi cunosc atribuţiile abia după ce au depus jurământul.
Consecinţele nu le-au cunoscut nici cei peste patru milioane de alegători ce s-au prezentat cu entuziasm la urne votând puterea. Ei, de fapt, au intrat în sala secţiei electorale în mijlocul căreia trona urna, pentru a vota demiterea lui Traian Băsescu. Aşa ştia mai toată lumea. S-au încolonat şi au pornit îndârjiţi, ca la război, să voteze înlăturarea lui Băsescu. Dar, acum în loc să dispară din viaţa publică preşedintele cel rău, ei constată că acela, preşedintele, este persoana în faţa căruia un şir nesfârşit de miniştri depun jurământul. Cu toată seriozitatea ne punem întrebarea ce anume cred cei prezenţi la vot după ce au apăsat cu nădejde ştampila pe o anumită căsuţă din buletinul de vot, crezând că Traian Băsescu va părăsi Cotroceniul în următoarele 24 de ore?
Observatori şi analişti politici de profesie se dedau la cele mai variate supoziţii, unele apocaliptice privind noua putere, altele binevoitoare. Traian Băsescu – rezervat – i-a declarat pe aleşii poporului înţelepţi, guvernul României ca fiind un Moş Crăciun şi i-a urat, aşa cum se cuvine, să se împlinească toate propunerile din programul de guvernare. În privinţa electoratului, Traian Băsescu nu a declarat nimic. Dacă o făcea totuşi, probabil că le ura să aibă forţa de a întreţine prin munca lui cei doi coloşi ajunşi la un loc călduţ, Parlamentul şi Guvernul.
