50% dintre bolnavi sunt obişnuiţi să dea şpagă în spitale

Asculta acest articol

Firme reputate în analiza şi diagnoza sistemului românesc de Sănătate au raportat şpaga tradiţională în spitale la o medie de circa 200 euro pentru fiecare internare şi la aproape 50% procentajul celor care fac plăţi informale pentru a-şi asigura servicii medicale cât de cât rezonabile.

În loc să ia măsuri de îmbunătăţire a serviciilor medicale pentru toţi românii, statul s-a gândit să valorifice starea de fapt pentru cârpirea bugetului, scrie cursdeguvernare.ro.

Desigur, în loc să te baţi în guvern pentru a obţine cel puţin 7% din PIB, media europeană, e mai simplu să privatizezi parţial de facto spitalele existente şi să încasezi sume importante prin legiferarea şpăgii sub forma unor aşa-zise opţiuni ale pacienţilor. Care, aşa cum e natural, vor să fie trataţi cât mai bine de către cei mai buni medici. Deci, ar trebui să plătească pentru a evita loteria medicului desemnat.

Aşadar, Ministerul Sănătăţii a venit cu un proiect de introducere a până la 20% din paturile unei secţii în sistem privat cu plată suplimentară, la care să lucreze aceiaşi medici care operează teoretic gratuit 80% din paturile secţiei. S-a stabilit, cu maximă chibzuinţă, şi împărţirea banilor: 60% pentru medicul ales de pacient, 30% pentru echipa medicală aferentă şi 10% către spital pentru plata personalului care nu lucrează şi în regim privat, precum şi pentru acoperirea diverselor cheltuieli.

Adică o şpagă legală taxată cu 10% către stat, exact conform prevederii de impunere la categoria ”alte venituri” din Codul Fiscal şi cu impunerea unei repartizări de 2 la 1 în favoarea beneficiarului direct faţă de ajutoarele absolut necesare în desfăşurarea actului medical. Luată din practica curentă în domeniu, tot după un studiu statistic.

Doar că banii vor fi achitaţi la casieria spitalului sub denumirea de ”fonduri rezultate din tratarea pacienţilor în regim privat, în cadrul unităţii”. Şi cu precizarea importantă, ca să fie conform uzanţelor încetăţenite, altmiteri ilegale în prezent, ca bolnavul să suporte şi costurile materialelor necesare ”manevrelor medicale, utilizate pe timpul procedurilor terapeutice”.

În loc să găsească o soluţie de sistem, factorii de decizie încearcă să acomodeze legea cu situaţia de fapt. Dar care este aceasta ?

Ce rezultă din cifre:

* Pentru susţinerea financiară a celor care activează în sectorul sanitar statul alocă 1,85% din PIB. Costul teoretic ar fi de circa 3,3%, dar restul de bani se întoarce sub formă de taxe şi impozite pe salarii la buget.

* Rezultă că este imperativ necesar să majorăm substanţial plata cadrelor medicale pentru că activitatea lor face cât face, iar bugetul sănătăţii trebuie majorat indiferent câţi inconştienţi se vor plânge de taxe.

* Necesităţile bolnavilor sunt aceleaşi şi mai rigide decât preţul la energie sau accizele la energie, iar PIB-ul nostru este undeva la jumătate din media UE, chiar şi ajustat cu preţurile mai mici. Adevărul este că pentru o asistenţă medicală civilizată ar trebui să alocăm nu 4% din PIB, ci 14% din PIB, la actualele preţuri. Tot ce e mai puţin vine din ”economiile” date de costul mult mai mic decât cel european al manoperei pe fondul celui inevitabil european al medicamentelor şi aparaturii.

* Dacă vom continua să plătim la salariu de trei ori mai puţin pentru sănătate decât pentru pensii s-ar putea să nu mai avem nici o problemă pe termen lung cu deficitul sistemului de pensii. Adică să plătim impozite pentru sănătate tot mai mici, pentru o viaţă tot mai scurtă. Rămâne să vedem în timp ce va fi mai redusă, taxa aferentă pe salariu sau durata de încasare a pensiei.

* Cu paleative de tipul legalizării şpăgii ca să mai cârpim ceva şi cu complicaţiile administrative inevitabile care rezultă de aici, atenţia va fi deturnată şi mai mult de la actul medical către actul financiar. Chiar în proiect se recunoaşte că veniturile medicilor s-ar putea dubla pe această cale. Adică pentru a trata 20% din pacienţi, cei plătitori, medicii ar urma să încaseze la fel ca pentru restul de 80% neoficial plătitori.

* Reamintim că 50% dintre bolnavi sunt obişnuiţi să dea şpagă, dar vor avea la dispoziţie doar 20% din paturi. Oare ce vor face, vor manifesta ”preferinţe” taxate de stat, sau vor da tot şpagă pentru a beneficia de servicii mai bune dar fără să dea ceva şi către stat ? Dealtfel, atitudine oarecum îndreptăţită de faptul că tot ei, cu venituri mai mari, susţin de fapt sistemul şi pe beneficiarii e asistenţă medicală teoretic identică.

În mod evident, unii vor continua să dea un fel de semişpagă pentru a da mai puţin decât la casierie dar mai mult decât ceilalţi blonavi, pentru a beneficia de tratament preferenţial în alocarea unor resurse insuficiente.

Or, preocuparea de echilibrare bugetară este o abordare contabilă. O abordare medicală şi socială ar fi fost creşterea sau măcar conservarea resurselor. Respectiv creşterea resurselor materiale prin investiţii suţinute de majorări de impozite ( impopulare pentru sănătoşi dar foarte populare imediat ce se îmbolnăvesc şi nu ar mai trebui să dea nici un fel de taxă preferenţială) pentru sănătate. Şi păstrarea capitalului uman şcolarizat cu mari eforturi, de ordinul a sute de mii de euro din banii statului pentru un specialist ( circa 16.000 de medici au părăsit ţara în ultimii zece ani).

Dacă se vrea un sistem eficient şi acceptat, trebuie mărite taxele pentru sănătate şi introduse deductibilităţi fiscale pentru cei care apelează la asigurări private. Cu rezultatul revenirii către stat la nivelul plăţii de 5,5% sau ceva mai sus. Dar cu avantajul creării unor noi resurse în sectorul privat (altminteri privat prin proiectul ministerului de medicii de la stat) şi a degrevării sistemului public.

De altfel, românii nu mai au încredere că îşi pot rezolva corect şi în timp util problemele de ordin medical la stat. Motiv pentru care trei sferturi dinte ei, atunci când consideră că au o problemă presantă, apelează la sistemul privat. Doar că nu o pot face sistematic, deoarece apreciază (discutabil subiectiv dar corect din punct de vedere fiscal) că i-ar costa prea mult un abonament la un furnizor privat de servicii.