Asculta acest articolEcoul guvernării dintre 2009-2012 este din ce în ce mai slab. Emil Boc, premierul-marionetă, dar altfel băiat de treabă, s-a refugiat la Cluj. Foștii miniștri au trecut într-un con de umbră, lumea abia dacă își mai aduce aminte de numele lor. S-a risipit și ceata “greilor PD sau PDL”. Sunt menționați doar când mai sunt chemați pe la DNA. S-au risipit și oamenii lui Băsescu.
Triada Macovei-Preda-Avramescu, ca și grupul din jurul lui Theodor Stolojan, nu mai acționează ca o forță unită. Figurile atât de familiare în urmă cu doar câțiva ani în urmă s-au pierdut în masa iluștrilor anonimi. S-au spart găștile de la nivel local, iar simpatizanții înfocați s-au reorientat spre alte culori politice. Portocaliul a căzut în derizoriu, redevenind o culoare oarecare.
Fosta putere a căzut atât de jos încât de aici înainte nu are altă soluție decât să se ridice din nou. Totuși, se poate să cadă și mai jos? Va păși PDL până la capăt pe drumul bătătorit de PNȚCD? Deși s-au făcut numeroase paralele între cele două formațiuni politice, PDL a găsit energia necesară pentru a se opri din cădere. Fără îndoială, Traian Băsescu a avut un rol important. Campania pentru referendum a fost un bun prilej pentru PDL de a se relipi de Traian Băsescu, altfel probabil că rezultatele de la parlamentare ar fi fost și mai catastrofale.
Diferența dintre PNȚCD, fost principal partid de guvernare, și PDL a constat în primul rând în relațiile diferite cu președinții Constantinescu și Băsescu. În vreme ce Emil Constantinescu a abandonat PNȚCD în fața alegerilor din 2000, Traian Băsescu a avut meritul de a fi rămas solidar cu partidul său până după parlamentarele din 2012. Orice șef de stat în funcțiune este o locomotivă electorală. Chiar una de viteză mică tot contează. Spre deosebire de un guvern, un fost președinte este mai greu de pus între paranteze.
În consecință, este de așteptat ca în campania prezidențială de peste exact un an, Traian Băsescu să joace un rol însemnat. El este singurul care poate uni dreapta, pentru că el este cel ce a fracționat-o. Înființarea Mișcării Populare a fost o lovitură post-electorală dată PDL-ului. Ca partid, Mișcarea Populară, după un început gălăgios, nu mai are forța să tureze motoarele. Liderul, fără personalitate, nu se ridică la nivelul așteptărilor, nu reușește să se impună ca o voce distinctă a opoziției.
PDL se pare că nu simte Partidul Mișcarea populară ca o amenințare.
Foarte spornic nu este nici fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu. Susținător înfocat al unificării dreptei, este ignorat de PDL și nu se vede că ar fi într-o relație foarte bună cu PMP și cu Traian Băsescu.
Este antrenat într-o relație cu PNȚCD, mai degrabă decât cu Mișcarea Populară. Ce are de câștigat de aici Partidul Forța Civică? O prestanță cu parfum istoric și o vagă promisiune de acces spre familia popularilor europeni din care face parte PNȚCD.
Acestea sunt forțele politice din opoziție. Cum se pot opune ele unui colos majoritar ca USL? Au încercat să profite de noile poveri fiscale anunțate de premierul Ponta, dar destul de anemic și neconvingător.
Tăierile salariale din timpul Guvernului Boc îi apasă încă destul de greu. Erodarea în timp a USL, eventuale dispute dintre PSD și PNL, teoretic va duce la o revigorare a PDL, dar până să devină o veritabilă alternativă la actuala guvernare mai este un drum lung.
