În ianuarie 1821 este lansată Proclamaţia de la Padeş

Asculta acest articol

   Primul document programatic al revoltei conduse de Tudor Vladimirescu în 1821 este Proclamaţia din 23 ianuarie de la Padeş, prin care Tudor  cheamă sub steagul revoluţiei ,,tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti … veri de ce neam veţi fi’’.

Stilul Proclamaţiei este limpede, scurt, direct, fără înflorituri stilistice, dar tocmai acestă simplitate a discusului relevă calităţile de orator ale lui Tudor  Vladimirescu izvorâte din experinţa sa de viaţă şi din contactul nemijlocit cu ţăranii, cărora li se adresează.

Vorele sale, care descriu situaţia dramatică a ţării, pătrund în sufletul ţăranului ca o rază de speranţă şi îi fac pe mulţi să alerge sub steagul ,,Domnului Tudor’’: ,,Nici o pravilă nu opreşte pre om de a întâmpina răul cu rău. Şarpele când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşte, ca să-ţi aperi viaţa, care de multe ori ni să primejduieşte din muşcătura sa. Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericeşti cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până să le fim robi?’’.

Această veritabilă declaraţie de război adresată tuturor celor care aduseseră ţara în situaţia jalnică în care se găsea reprezintă momentul în care pandurul Tudor îmbracă ,,cămaşa morţii’’, hotărât să schimbe starea de lucruri din Ţara Românească, chiar dacă acest lucru îl va costa propria viaţă. Comparaţia clasei conducătoare parazitare cu şarpele şi balaurii ,,care ne înghit de vii’’  este semnificativă în privinţa sentimentelor pe care le nutreşte slugerul din Vladimir faţă de toţi aceia care îşi asupresc semenii şi nu şi-au primit încă pedeapsa meritată. La prima vedere limbajul său pare de o violenţă extremă, dar el nu face decât să dea glas disperării unui popor întreg, a cărui răbdare a ajuns la limită.

Nedreptăţile şi greutăţile pe care le-a înfruntat de-a lungul vieţii nu i-au zdruncinat lui Tudor credinţa în judecătorul suprem; ,,Dacă răul nu este primit lui Dumnăzău, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnăzău. Că bun este Dumnăzău şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine”. Credinţa în Cel de Sus este caracteristică ţăranului român şi Tudor, convins de justeţea faptei sale, nu ezită să-şi justifice acţiunea prin învăţăturile biblice; „Veniţi dar fraţilor cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine. Şi ca să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni’’.