Asculta acest articol
În interval de câteva zile am avut ocazia să asistăm la două spectacole de operă în două orașe diferite, ambele lucrări prezentate aparținând celebrei triade realizate de compozitorul W.A. Mozart și libretistul Lorenzo Da Ponte. În 18 martie am văzut și ascultat “Cosi fan tutte” la Opera Națională din București, iar în 23 martie “Don Giovanni” la Opera Maghiară din Cluj-Napoca.
Atunci când membrii Cameratei Florentine gândeau, în jurul anului 1600, crearea unei arte ideale care să îngemâneze cuvântul scris și sunetul muzicii, nu bănuiau probabil amploarea pe care fenomenul operei o va lua patru secole mai târziu. Multă vreme a fost o artă rezervată nobililor și bogaților, dar în zilele noastre marii cântăreți sunt vedete populare, mai ales după succesul unor formule concertistice de masă, cum a fost trio-ul de tenori Carreras – Domingo – Pavarotti. Industria operei învârte milioane de dolari în spectacole și înregistrări, chiar dacă repertoriul este oarecum canonic și operele noi sunt destul de rare, ultimul “clasic”, Giacomo Puccini, murind în 1924.
Ion Luca Caragiale, bun cunoscător de operă, spunea că trei lucruri sunt necesare pentru un spectacol bun: bani, bani și bani. Cântăreții buni costă, decorurile orchestra, regia… Opera este cea mai costisitoare formă de artă. De aceea în România puține orașe își permit să întrețină companii permanente de operă: București, Cluj, Iași, Timișoara, Craiova, Brașov, Constanța.
Opera Națională din București a avut sală plină la “Cosi fan tutte”, un spectacol a cărui parte teatrală, de regie și decor, a fost împrumutată de la compania engleză Garsington Opera. O regie modernă, puțin cam agitată și prolixă mai ales în primul act, când corul stă în scenă aproape tot timpul, actul 2 fiind tratat mai clasic. Am descoperit două voci excelente: mezzosoprana Maria Jinga (Dorabella) și baritonul Daniel Filipescu (Guglielmo). Contestat de unii, basul Vicențiu Țăranu a fost liantul spectacolului în rolul decisiv al lui Don Alfonso, aducându-i cinismul necesar dublat de o voce boemă. Actul 2 a strălucit în părțile lirice, cel mai aplaudat moment fiind aria sopranei, “Per pieta, ben mio, perdona”, cântată minunat de Simona Neagu. A dirijat un specialist, Tiberiu Soare, ale cărui conferințe volubile despre operă strânse într-o carte le găsiți la Sala de Lectură a Bibliotecii Județene.
“Don Giovanni” de la Cluj a suferit mult din pricina unei regii rudimentare, care nu s-a potrivit defel cu decorul grandilocvent și etajat. De multe ori am avut senzația unei opere în concert, iar tenorul Barta Lorant a prins o zi lamentabilă. De asemenea, s-au făcut câteva tăieturi neinspirate în libret. Dar și aici am văzut o cântăreață foarte bună, o voce mare, care ar merita atenția unor scene celebre: Egyed Apollonia. Spectacolul înflorea cu ea în scenă, o Donna Elvira focoasă și dinamică, aproape violentă uneori. În rolul titular, baritonul Sandor Csaba a evoluat în crescendo, reușind să dea forța expresivă necesară celebrei scene finale, a prăbușirii în infern. A fost plăcută și prezența Liviei Chiuariu în Zerlina, portret de feminitate inocentă și voce condusă cu lejeritate. Problemele din registrul acut au ajutat-o, paradoxal, pe soprana Fulop Timea să dea mai multă credibilitate Donnei Anna în a doua sa arie. Urmează, în 13 aprilie, “Nunta lui Figaro”.
Dacă aveți ocazia, mergeți la operă. Experiența pe viu a simbiozei teatrului cu muzica nu trebuie ratată, iar spectacolele sunt titrate. La Timișoara, de pildă, se va lansa “Carmen” în regia lui Silviu Purcărete, care se anunță un spectacol grandios – măcar în partea teatrală.
Fii primul care comentează