Asculta acest articol
Pe 6 şi 9 august 1945, Hiroshima şi Nagasaki devin ţintele primelor bombardamente nucleare din istoria omenirii. Cei peste 200.000 de morţi şi cortegiul de efecte patologice apocaliptice care îi lovesc pe supravieţuitori au ridicat întrebări asupra necesităţii de a recurge la arme devastatoare în faţa unui inamic rămas fără vlagă.
Istoricul Nicolas Bernard explică: “Ne putem întreba de ce decidenţii americani nu au căutat să evite folosirea bombei atomice, deşi existau şi alte opţiuni. Însă, în Statele Unite, populaţia era sătulă de un război câştigat deja în Europa. Truman a decis aşadar să termine cât mai repede. O debarcare în Japonia însemna riscul unor pierderi importante, chiar dacă acestea au fost cu mult supraevaluate de strategii americani. Pe scurt, Statele Unite au folosit bomba atomică pentru că au putut.”
În plus, bomba oferea o soluţie a cărei radicalitate a fost bine pricepută de către singura putere nucleară de atunci. În Jurnalul său, Harry Truman nota pe 25 iulie: “Am descoperit bomba cea mai teribilă din istorie (…) O vom folosi împotriva Japoniei până în 10 august. Este fără îndoială un lucru bun pentru lume că banda lui Hitler sau cea a lui Stalin nu au pus şi ele la punct această bombă atomică. Se pare că este invenţia cea mai teribilă care a fost făcută vreodată, dar poate fi şi cea mai utilă.”
Se preconizau cinci bombe
Robert Oppenheimer, părintele bombei atomice, la unison cu executivul american, a pledat pentru distrugerea unui oraş japonez, pentru a putea etala astfel puterea dobândită de Unchiul Sam. Iniţial, a fost chiar vorba să se lanseze cinci bombe atomice, într-un context marcat de o violenţă războinică ajunsă la paroxism. După ce au solicitat multă vreme intrarea în război a URSS, Truman putea în sfârşit să pună capăt ostilităţilor în condiţiile impuse de el. Şi, în plus, să-i arate imperiului sovietic superioritatea militară a Statelor Unite.
Existau şi alte opţiuni?
Americanii aveau de ales între trimiterea de noi trupe într-o invazie care însemna moartea sigură a milioane de oameni sau folosirea unei arme noi de distrugere în masă care însemna eficienţă şi paradoxal, cruţarea multor vieţi omeneşti.
În Japonia nu doar regimul totalitar impunea lupta cu orice preţ, dar însăşi cultura era cea care alimenta spiritul războinic japonez cunoscut şi temut în Asia de Est de mii de ani. Iniţial, preşedintele american Harry S. Truman gândise scoaterea Imperiului Nipon din război prin invadarea acestuia, dar operaţiunea ar fi presupus pierderea a mai bine de jumătate de milion de vieţi omeneşti, atât de partea soldaţilor şi a prizonierilor, cât şi a civililor prin foametea care ar fi survenit. În plus, invazia ar fi însemnat prelungirea războiului până în 1946, ceea ce era total de neacceptat.
De asemenea, trebuia avut în vedere faptul că Armata Imperială Japoneză nu avea de gând să se predea sub nicio formă. Specialistul în istorie militară Antony Beevoir susţine ideea potrivit căreia conducerea japoneză era capabilă să mobilizeze întreaga populaţie civilă pentru a lupta chiar şi prin mijloace rudimentare precum suliţe din bambus sau rucsacuri cu încărcătură explozibilă împotriva tancurilor Aliaţilor.
Robert James Maddox susţine că în ciuda aparenţelor bomba atomică s-a dovedit o opţiune mai puţin sângeroasă decât ar fi fost o luptă prin mijloace convenţionale care cu certitudine ar fi produs mult mai multe victime şi nici nu se putea spune cât ar fi durat operaţiunile militare. Bombardarea atomică „a salvat” astfel sute de americani şi milioane de japonezi. Există o logică dovedită în această afirmaţie, deoarece operaţiunile terestre, aeriene sau marine presupun spaţii largi de desfăşurare, posibila pierdere a unor plutoane întregi şi a victimelor colaterale civile, precum şi distrugerea resurselor de hrană. Bombardarea atomică a însemnat lovirea unor puncte cheie, producând “doar” 200.000 de victime (dar tot civili). Aşadar, indiferent de ce s-ar fi ales, populaţia civilă ar fi avut de suferit oricum, dar în proporţii diferite.
Japonia capitula oricum?
Alte păreri combat tenacitatea Japoniei în luptă şi susţin că aceasta s-ar fi predat în cele din urmă din cauza intrării Uniunii Sovietice în război la 8 august împotriva Insulelor Nipone. Totodată, predarea ar fi însemnat şi garantarea siguranţei împăratului, aspect deosebit de important în cultura japoneză. Acestea au rămas însă doar simple presupuneri, bombardamentul oferind o garanţie americanilor.
Un bombardament obişnuit şi impunerea unei blocade ar fi produs lent şi pe o perioadă îndelungată mai multe victime, deoarece acestea puteau conduce în 1946 la o foamete catastrofală. Bombele atomice au permis Japoniei să se predea într-un moment în care serviciul administrativ era încă funcţional şi în care primea ajutoare de alimente de la americani, evitându-se astfel foametea. De asemenea, acest moment a costat vieţile a 200.000 de japonezi, dar se estimează că între 300.000 şi 500.000 au murit sau au dispărut în lagărele sovietice.
Specialistul în istorie militară Richard B. Bank contestă vehement posibilitatea predării Japoniei, ghidându-se pur şi simplu după istoria acesteia, în care în cei 2.600 de ani nu a existat niciun moment de predare într-un război (iar Japonia a purtat numeroase conflicte armate de-a lungul istoriei sale).
Dincolo de aspectele “pozitive” ale bombardamentului atomic, momentul Hiroshima şi Nagasaki este cu siguranţă mai uşor de acceptat de partea învingătorilor, decât de partea celor învinşi care mai suportă chiar şi astăzi efectele radiaţiilor. Cum este de aşteptat, japonezii condamnă această aparent simplă operaţiune militară, considerând-o aproape un act criminal.
Amintirile unei supravieţuitoare
Casa lui Keiko Ogura se afla în nordul Hiroshimei, pe un deal mic. În data de 6 august 1945, la ora 8.10, femeia era pe stradă, în faţa locuinţei.
“Am fost înconjurată de o strălucire uriaşă şi o explozie”, povesteşte Ogura. “Nu puteam să respir. Am fost culcată la pământ şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când m-am trezit am crezut că este noapte, nu auzeam niciun sunet”.
La miezul nopţii, supravieţuitorii bombardamentului nuclear s-au adunat în oraş pentru a căuta ajutor. Mulţi erau în stare foarte precară. “Le atârna pielea pe ei. Iniţial, am crezut că ţin nişte cârpe în mâini. Am văzut că le-a ars părul. Era un miros foarte urât”, continuă Keiko.
O altă victimă, Shizuko Abe, avea 18 ani în momentul producerii dezastrului asupra oraşului Hiroshima. “Am avut arsuri foarte grave pe partea dreaptă a corpului şi la mâna stângă. Ni s-a spus să alergăm spre râuri şi mulţi oameni au sărit în apă”, povesteşte femeia. “Multe cadavre pluteau pe râu, nici nu vedeai apa de ele”, îşi aminteştea ea. În ciuda agoniei, a reuşit să ajungă la un punct medical. “Nu aveau nici bandaje pentru răni. Mulţi oameni stăteau pur şi simplu aşezaţi pe spate şi strigau că-i dor rănile. Când nu au mai ţipat, am ştiut că au murit”.
Mulţi japonezi au supravieţuit apocalipsei iniţiale, dar au rămas blocaţi în casele lor de lemn, care au ars ca nişte torţe. În prima zi a atacului nuclear, au murit circa 70.000 de oameni. 8 din 10 răniţi erau civili. În săptămânile de după atacuri, mulţi oameni sănătoşi au murit din cauza radiaţiilor.
Fii primul care comentează