REVISTĂ DE CULTURĂ

Câteva însemnări despre revista “Icoane Maramureșene”

Rostul unei publicații literare ca Icoane Maramureșene răsărită stingheră la hotarul cel mai înstrăinat, într-un colț de țară este bine precizat în calea puhoiului ce caută să ne cotropească și să ne fure șoapta strămoșească de pe buze.

Nu sunt comentarii

Asculta acest articol

Icoane Maramureșene vor fi stăvilarul și pavăza graiului românesc. Pentru cei care ne iubesc, dar nu ne cunosc revista va fi oglinda vie a mișcărilor culturale din țară și singura cale care duce spre altarul luminos în fața căruia dumneavoastră de mult ați îngenuncheat și ați depus cununa sacrificiului sublim al dureroaselor și totuși mângâietoarelor, înălțătoarelor inspirațiuni dumnezeiești.
Revista Icoane Maramureșene `și are apariția asigurată grație câtorva oameni de inimă, buni români. (Dintr-o scrisoare din noiembrie 1923 către Elena Farago)

Moartea revistei
Icoane Maramureșene

Anton Davidescu, directorul ziarului Satu Mare, trimite un mic articol ce va fi publicat în numărul din octombrie 1924 al revistei din Oradea, “Cele trei Crișuri’.
Sumbră, atmosfera din Sătmarul anului 1924, este în consonanță cu dispariția primei reviste literare din Satu Mare. Redactorul ei, George Mihail Zamfirescu, se credea un Prometeu, ce aduce focul culturii, dar, învins, dezamăgit, fără susținători, va părăsi Sătmarul.

Scrisori din Sătmar
Peste străzile prăfuite ale orașului a început să coboare toamna. Arborii ce străjuiesc străzile își scutură încetișor frunzele. În orele de liniște, când înserarea îmbracă în albastru străveziu atmosfera, se aude foșnetul în surdină al frunzelor moarte care călătoresc peste prundișul roșietic. Răceala înțepătoare a toamnei, a făcut să se închidă ferestrele, a oprit între pereții camerelor luminate prin abajur roz, sunetul duios al clavirului. Viața de cafenea și-a închis iarăși imperiul.

* * *
O mișcare culturală? Și anul acesta se pare vom avea aceeași monotonie ca în iarna trecută. Fiecare își caută un colțișor pentru sine. Scumpetea a exasperat pe dascăli, inițiatorii și călăuzele tuturor mișcărilor culturale.
Greul vieții îi face să alerge grăbiți prin vastul oraș după “o bucată de pâine.” Cu salariul pe care statul îl plătește astăzi lunar abia se poate cumpăra o pereche de ghete. Și atunci lupta este disperată. Viață se transformă într-o continuă dute-vino după câștig. Douăsprezece ore pe zi abia ajung pentru a înfiripa un trai modest. Și dacă așa stau lucrurile, putem să vorbim de o mișcare culturală așa cum s-ar cere aici la graniță?

O măsură binevenită pentru această zonă de frontieră este trimiterea învățătorilor din vechiul regat. Anul acesta au venit în județul nostru aproape 80. În satele unde au fost împărțiți abia au ajuns și deja auzim lucruri frumoase. Ei s-au apucat de muncă.
Despre publicații, tipărituri românești până acum nimic. Singurul “Satu Mare” își continu[ activitatea. Românii îl privesc cu indiferență fiindcă nu aduce senzații, adică nu înjură, nu tună contra grecoteilor din Regat sau contra maghiarizaților din Ardeal. Nu se amestecă în cearta preotului și a dascălului în comună, sau atunci când se amestecă, caută să-i înpace…
“Icoane Maramureșene” a dispărut în perioada de gestațiunei. Era un anahcronism. Bietul ei redactor a pășit de la început greșit. Se izolase în turnul de… os unde se credea un al doilea Prometeu. Și astfel “Icoanele Maramureșene” au murit așa cum s-au născut< fără prieteni!
Sătmar, Octombrie 1924.