Asculta acest articolSalariile mici nu sunt bune pentru economie. Salariile mari sunt bune pentru economie – un adevăr la care visăm.
Da, sunt bune dacă şi productivitatea ar fi una ridicată. Altfel am dubla dintr-o dată salariile din sistemul public sau am tripla salariul minim pe economie şi totuşi competitivitatea nu ar creşte, ci dimpotrivă. Este evident că nu poţi vorbi de dinamica salariilor decât în corelaţie cu productivitatea. Ţările dezvoltate, sănătoase din punctul de vedere al finanţelor publice, cresc salariile doar în ritm cu creşterea de productivitate (vezi cazul Germaniei, în care în ultimii 10 ani salariile au crescut cu doar 5%), în funcţie de rata inflaţiei, plusul de capabilităţi personale s.a.
Teoria salariului de eficienţă – un salariat mai bine plătit este mai productiv decât unul prost plătit – este relevantă doar în situaţia industriilor în care există concurenţă, care produc bunuri exportabile. Altfel te trezeşti cu o inflaţie de toată frumuseţea care mănâncă din puterea de cumpărare. Cu siguranţă o creştere abruptă a salariilor nominale – după principiul că salariile mai mari sunt mai bune decât cele mici (un truism, nu?) – nu ar face decât să alimenteze iluzia monetară a lucrătorilor – au bani mai mulţi în buzunar dar pot să cumpere mai puţin cu ei. La ce ar folosi?
În opinia mea, doi piloni pot scoate România din cercul vicios al salariilor mici: efortul propriu (muncă mai multă, investiţie în training, educaţie continuă s.a.) şi politici care să mărească ponderea în PIB a industriilor cu valoare adăugată ridicată (IT&C, cercetare dezvoltare, industrii creative, clustere de competitivitate, aglomerări industriale, hub uri tehnologice şi de afaceri, start up uri s.a). Al doilea pilon este prezent în politicile guvernamentale din 2012 încoace, prin măsuri precum creşterea plafonului de deductibilitate pentru cheltuielile de cercetare dezvoltare efectuate de firme, schema de ajutor de stat de 100 milioane euro pentru IT&C şi creare de locuri de muncă şi schema de minimis pentru IMM uri. Trebuie să conştientizăm că din capcana salariilor mici se poate ieşi doar schimbând motoarele de creştere de până acum, care nu au mărit viteza de convergenţă. Planul de Investiţii Strategice şi Creare de locuri de muncă (http://www.gov.ro/upload/articles/120481/program-national-atragere-de-investitii-1.pdf) (ce presupune investiţii multianuale de 10 miliarde euro, ce vor începe în acest an) este parte din strategia de ieşire din capcana sărăciei – investiţii masive – singura soluţie prin care o ţară ca România poate trece dincolo de pragul de sărăcie şi să trăiască sustenabil, pe propriile picioare.
Eu vă propun să mai luăm în considerare un aspect. România se află în competiţie regională şi globală. Chiar dacă investitorii europeni, răspunzând întrebării legate de modul în care văd creşterea de competitivitate pun costurile reduse cu forţa de muncă ca al patrulea motor (interesant, după stabilitatea macroeconomica, reducerea deficitelor şi a datoriei; concentrarea pe cercetare dezvoltare, inovaţie şi nevoia stabilirii unui cadru comun de guvernanţă economică la nivelul UE, vezi detalii la http://www.ey.com/Publication/vwLUAssets/European-Attractiveness-Survey-2013/$FILE/European-Attractiveness-Survey-2013.pdf), ar trebui să vorbim mai puţin de avantajul spectaculos pe care îl avem cu salariile mici. Graficul ataşat este posibil să ne convingă, România fiind în topul creşterii costului unitar al forţei de muncă.
Reforma ANAF va duce la scăderea evaziunii fiscale. Da, va duce şi am două argumente. Procedurile propuse prin reglementarea privind înfiinţarea Direcţiei Antifraudă presupun că o mare parte dintre inspectorii antifraudă vor lucra sub coordonarea unui procuror. ANAF ul este într-adevăr dărâmat şi reconstruit. Este prevăzut în OUG că personalul implicat în reducerea evaziunii va primi bonusuri de performanţă în funcţie de sumele atrase şi încasate efectiv la bugetul de stat (numai aceştia vor primi bonusuri de performanţă, nu se revine la sistemul de stimulente cum am văzut vehiculat prin media). Al doilea argument este acela că cei de la ANAF nu prea mai au de ales. Trebuie să aducă la buget cât mai mulţi bani din reducerea evaziunii, altfel traiectoria de consolidare fiscală riscă să fie deraiată. Ajustarea fiscală trebuie să fie simetric realizată, pe partea de venituri şi pe partea de cheltuieli.
Chiar avem nevoie de un nou acord cu FMI. Şi nu este vorba despre neputinţă sau concepţie fatalistă privind destinul nefast hărăzit nouă. Nu are nicio legatură din moment ce nu tragi nici un ban, fiind acord preventiv. Nu se vor mai negocia concedieri masive şi nici tăieri de salarii. Este o altă paradigmă de negociere, fiind mai degrabă o ancoră de credibilitate pentru investitori şi pieţele internaţionale. Până una alta, riscurile externe sunt puternice (vezi cum comportamentul investitorilor este puternic senzitiv la anunţuri privind încetinirea procesului de creare de easy money în SUA sau de către BCE). Sau vezi exemplul Portugaliei care – chiar sub acord cu FMI în numai două zile a intrat în cercul vicios al morţii. CDS-urile au trecut de la 650 puncte la 800 de puncte de bază, costurile de finanţare au crescut la 6% la 8%, riscând trecerea rapidă a acestei ţări de la criză de lichiditate la criză de solvenţă fiscală. Bursa portugheză a pierdut peste 5% în numai o zi.
Pe lângă alte argumente, o simulare simplă a costului de refinanţare a datoriei publice fără acord cu FMI / cu acord cu FMI (în ambele cazuri cu implementarea pachetului de măsuri de ajustare fiscală) arată că România ar fi avut un necesar brut de finanţare mai mare cu 6% din PIB în 2012, un deficit bugetar de 4,3% din PIB în 2012 (faţă de 2,5% din PIB înregistrat, metodologie cash), deci un spaţiu fiscal mai mic pentru educaţie, investiţii, infrastructură, agricultură, sănătate, protecţie socială şi cofinanţare fonduri europene, plăţi cu dobânzile mai mari cu 0,5% din PIB în 2012 şi o datorie publică ce exploda în 2012 la 44,4% din PIB fata de 41% din PIB cât am înregistrat. Nu mai vorbesc despre o structură a scadenţelor împrumuturilor ce ne putea introduce oricând în criză, cu pondere mare a împrumuturilor pe termen scurt. Am scris aici http://www.contributors.ro/economie/prudenta%E2%80%A6-locuri-de-munca%E2%80%A6-prudenta-%E2%80%A6locuri-de-munca/ despre mersul pe sârmă – sport practicat de către multe ţări din UE în condiţiile actuale de incertitudine pe pieţele financiare internaţionale – spaţiul şi timpul economic comprimându-se mult mai rapid în prezent, mărind riscul trecerii de la criză de lichiditate la criză de solvenţă fiscală. Au simţit acest lucru Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Slovenia, Irlanda, Letonia s.a. Vrem să încercăm şi noi acest tip de adrenalină?
În plus, nu am făcut un calcul dar cred că doar facilitatea de reducere a ratei de cofinanţare la proiectele din fonduri europene de la 15% la 5% în condiţiile existenţei unui acord cu creditorii internaţionali acoperă dobânda prevăzută în acordul preventiv.
Pentru România, da, economia este o ştiinţă. Am mai scris despre România în spirala morţii pe contributors http://www.contributors.ro/dezbatere/romania-in-%E2%80%9Cspirala-mortii%E2%80%9D/. Oricum, rostogolirea în media internă a ideii că Blanchard şi Leigh, în lucrarea Growth Forecast Errors and Fiscal Multipliers, recunosc greşeli de viziune cu privire la măsurile de austeritate promovate de autorităţi în anumite ţări şi că acest lucru este valabil pentru România este de natură să ne înşele. Ei arată că multiplicatorii fiscali au fost subevaluaţi pentru anumite economii şi că legătura între consolidarea fiscală şi creşterea economică a fost mult mai puternică decât o arătau prognozele. Oricine va da click la http://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2013/wp1301.pdf va observa că studiul are rezultate cu un grad ridicat de semnificaţie statistică mai ales pentru ţările dezvoltate. Pentru România, Bulgaria, Polonia şi Ungaria studiul nu este relevant. La noi oricum diferenţa dintre rata de creştere economică prognozată iniţial şi cea constatată la sfârşitul anului este o boală veche, persistentă. Trebuie să ne liniştim, multiplicatorii fiscali sunt puternic diferiţi în ţări precum România faţă de ţările dezvoltate, în general în ţările emergente contează puternic gradul de deschidere al economiei, dezintermedierea financiară, volatilitatea fluxurilor de capitaluri, eficienţa mecanismelor de stabilizare automată, ponderea capitalului străin în sistemul bancar, gradul de euroizare, consolidarea instituţională s.a.
Da, scopul politicilor economice trebuie să ducă la maximizarea eficienţei, a bunăstării sociale. Până la urmă eficienţa unui sistem economic, a politicilor economice se reflectă în bună măsură în plusul de bunăstare. Bentham, Rawls, Atkinson şi Stiglitz şi alţii au propus funcţii de bunăstare socială. Despre mersul în cerc, alergatul pe loc sau jocul de glezne am scris la http://www.contributors.ro/reactie-rapida/cresterea-economica-in-romania-doua-decenii-pierdute/ iar detalii despre decadele pierdute din punctul de vedere al bunăstării putem citi pe sit ul Institutului de Cercetare al Calităţii Vieţii www.iccv.ro, Raportul După 20 de ani: Optiuni pentru România http://iccv.ro/sites/default/files/ICCV_Romania_dupa_20_de_ani.pdf. Cum altfel am putea măsura eficienţa muncii economiştilor din România?
Dacă vrem creştere economică de 3-4%, folosirea eficientă a resurselor naturale trebuie mixată cu îmbunătăţirea tehnologică. Am scris despre acest lucru aici http://adevarul.ro/economie/investitii/planul-ponta-sta-spatele-luiu-1_51dff6b6c7b855ff5630326f/index.html. Cei care au citit primele capitole din orice manual de macroeconomie cunosc că eficienţa alocativă şi eficienţa tehnică a utilizării resurselor pot fi evaluate cu un instrument care se numeşte curba posibilităţilor de producţie. Deplasarea curbei în sensul depărtării de origine înseamnă că economia produce mai mult, deci am putea avea o creştere economică mai mare. Deplasarea la stânga înseamnă reducerea potenţialului de creştere economică. Ne-am întrebat cum putem produce mai mult? Simplu, nu există minuni şi asta spune orice teorie. Prin folosirea resurselor disponibile combinată cu îmbunătăţirea tehnologică.Va apărea ca efect creşterea celor două tipuri de eficienţă ca urmare a stimulării investiţiilor care aduc tehnologie ridicată şi efecte de multiplicare. Cum se va proceda practic? Stimularea investiţiilor pentru a creşte aportul capitalului şi al forţei de muncă la PIB şi schimbarea modelului de creştere prin mărirea componentei intensive. Intenţia este de a mări structura ramurilor care contribuie la formarea PIB prin creşterea importanţei industriilor medium si high-tech.
Creştem în acest an peste aşteptări, dar nu acest lucru este important ci din ce creşti, care sunt motoarele.
Majoritatea analiştilor au modificat în sus prognozele privind creşterea economică în acest an (detalii la http://www.zf.ro/zf-24/analistii-si-au-majorat-prognozele-de-crestere-economica-pe-tot-anul-la-2-2-2-exporturile-au-o-contributie-mult-mai-mare-in-cresterea-pib-fata-de-datele-initiale-11088588 sau http://www.zf.ro/eveniment/mai-mult-optimism-de-la-analistii-bancilor-de-investitii-straine-banca-americana-jp-morgan-a-imbunatatit-estimarea-de-crestere-economica-la-2-6-elvetienii-de-la-ubs-merg-pe-2-8-11113026). Totuşi nu aţi văzut declaraţii triumfaliste legate de această ajustare optimistă. De ce? Pentru că suntem conştienţi că într-un model puternic polarizat plăcinta se împarte inechitabil şi că sunt necesare măsuri de redistribuire a bogăţiei produse pentru a vedea efecte în creşterea nivelului de trai. Nu putem totuşi să nu observăm un aport crescut al producţiei industriale pe partea de formare a PIB şi un plus pe exporturi pe partea de utilizare a PIB. Însoţite de creşterea ponderii exporturilor de medium tech şi high tech, avem o veste bună.
Fii primul care comentează