Asculta acest articol
După un început timid, ezitant, în faţa coronavirusului care a dat chiar peste PNL, la vârf, când un senator inconştient infectat a pus în pericol chiar securitatea sanitară a guvernului, preşedintele Iohannis s-a lăsat convins să declare starea de urgenţă.
Parlamentul a votat guvernul în lipsa premierului desemnat aflat la izolare. Noua, şi totodată vechea echipă guvernamentală a depus jurământul cu masca pe figură, cu mănuşi pentru a se apăra de posibilii viruşi.
Lipsit de vigoare, fără nimic spectaculos, după decretul prezidenţial, au fost prezentate liniile directoare ale acţiunii guvernului în această perioadă. Dacă Franţa a alocat vreo 300 de miliarde de euro pentru susţinerea activităţii economice, Germania peste 500 de miliarde, iar lovita Italie 200 de miliarde, ministrul de finanţe român vorbeşte în doi peri despre un 2% din PIB. Adică echivalentul sumei care se plăteşte anual pentru dotarea militară cu arme de mâna a doua din Statele Unite. Este vorba despre aceeaşi ţară care şi-a închis toate legăturile spre neputincioasa Uniune Europeană, de neimaginat de ezitantă în faţa pandemiei.
Închiderea graniţelor, suma ridicol de mică alocată pentru lupta împotriva coronavirusului, de doar 37 de miliarde, în timp ce Germania singură îşi alocă 500 de miliarde, lipsa solidarităţii sanitare dintre ţările europene pun sub semnul întrebării viitorul UE.
Din câte se observă până acum, fiecare ţară din Europa este lăsată să se descurce singură, fiecare după propriile puteri.
România, în ciuda schimbărilor politice de anul trecut, a fost prinsă pe picior greşit încă din primele momente ale apariţiei crizei coronavirusului. Nu s-a dezmeticit nici după votarea guvernului de către parlamentarii opoziţiei, şi nici după declararea stării de urgenţă. Primele măsuri anunţate, închiderea restaurantelor, barurilor, activităţii hoteliere, le putea prezice şi un copil care se uită la televizor, nu un ditamai ministru de interne. Izolarea sanitară, distanţa “socială”, prezentată de Raed Arafat, sunt măsuri elementare pe care le ştie şi femeia de serviciu din spital.
Cu totul neconvingător, trioul ministru de interne, şeful Poliţiei şi veşnicul prezent Arafat, a fost urmat de un ministru de finanţe ezitant, şovăitor, indecis, fără cifre la el. Dacă s-a decis sistarea activităţilor din baruri şi restaurante înseamnă că întreaga activitate turistică îngheaţă. Nu era normal ca ministrul de finanţe să prezinte nişte cifre? Câţi angajaţi sunt afectaţi? Câte firme sunt în cauză? Nimic, doar generalităţi spuse pe un ton şovăielnic.
Dacă ministrul de interne i-a îndemnat pe românii din străinătate să stea acolo unde se află, pentru românii din ţară are un sfat: să rămână în case, iar când ies afară să păstreze “distanţa socială”. Adică să stea la un metru şi să nu-şi sufle nasul sau să strănute unul în botul celuilalt.
Puţine şi neconcludente, măsurile de susţinere anunţate lasă un gust amar, de amatorism politic. Câteva firme care şi-au schimbat profilul confecţionând măşti în loc de cămăşi, nu vor salva România. Câţiva voluntari care se oferă să le ducă persoanelor în vârstă alimente de strictă necesitate oferă o rază de solidaritate, dar rămân, totuşi, simple gesturi simbolice.
Lipseşte omul cu cifrele, dar lipseşte din spaţiul public şi o voce puternică, optimistă, o personalitate cu viziune, care ştie ce vrea.
Ludovic Orban, dotat de natură cu o voce baritonală, s-a chircit, i-a pierit curajul din timpul campaniilor electorale. Autoizolarea de la Vila Lac 2 parcă i-a secătuit întreaga rezervă de testosteron electoral.
PNL ar trebui măcar să îşi aducă aminte că imediat după criză vine campania electorală.
Adevăraţii învingători se decid acum în plină criză. Ca partid de guvernare PNL este, deocamdată, neconvingător.
Dacă era la fel de ezitant şi în 1918 unde eram acum?
