Asculta acest articolUneori ne vedem nevoiţi să cităm clasicii perioadei postdecembriste. Memoria colectivă a reţinut mai degrabă părţile comice. Ion Iliescu către Corneliu Coposu: “Nu-mi băga sula în coaste”. Traian Băsescu: “Iarna nu-i ca vara”. Adrian Năstase: “Să-mi numere ouăle”.
Liderii primei perioade, a democraţiei după ureche, au lansat şi idei general valabile, mai puţin memorabile. S-a vorbit destul de intens despre nevoia de polarizare a electoratului, după modelul ţărilor în care există două partide mari care guvernează alternativ.
Modelul clasic, Statele Unite, se regăseşte şi în ţările europene cu vechi tradiţii democratice.
La alegerile din 1996 se părea că România făcea un prim pas spre schema clasică. Spre sfârşitul mandatului Emil Constantinescu a tras celebra concluzie “M-a învins Securitatea” şi s-a revenit la harababura politică de la începutul anilor ’90.
Adrian Năstase a încercat să limpezească apele, dar a fost acuzat că tinde să facă din PSD un partid-stat. Alternanţa la guvernare s-a produs, dar s-a intrat într-o nouă etapă convulsivă.
Regimul Băsescu a constat până la urmă într-o serie de experimente politice. Dreapta, coagulată în urma alegerilor prezidenţiale din 2004, s-a spart în bucăţi. Tăriceanu a rămas cu un PNL care s-a menţinut la guvernare cu sprijinul PSD, în vreme ce Băsescu şi-a încropit o nouă formaţiune. Astfel, în vreme ce stânga rămânea unită sub faldurile unui partid nereformat, dreapta se aventura în tot felul de improvizaţii. Experimentul USL părea unul de succes, dar a sucombat sub presiunea “polarizării”.
Este posibil ca ideologiile să fi murit, dar împărţirea clasică “dreapta” şi “stânga” rămâne. În ciuda încercărilor politicienilor de a cupla partide cu ideologii diferite, electoratul operează cu vechile concepte “stânga” şi “dreapta”.
Alegerile europarlamentare din 2019 găsesc un electorat polarizat. Atât de “polarizat” încât până la bâte nu mai au decât un pas. Ce presupune polarizarea excesivă? Opinii diferite faţă de tot ce se întâmplă. Aşa s-a ajuns la neobişnuita situaţie ca stânga, PSD, să pară că apără drepturile şi libertăţile individului, iar dreapta, PNL, USR, să apere procuratura şi serviciile secrete. Totul în numele “statului de drept”, un concept abstract. În fond, “statul de drept” nu se poate raporta decât la respectarea propriei legislaţii, a Constituţiei proprii. Nu se poate raporta la legislaţia UE atâta vreme cât ea nu este sintetizată într-o Constituţie comună, ci este doar o serie de recomandări şi directive.
Situaţia în UE este ambiguă. Cel puţin pentru cetăţeanul de rând. Eurodeputaţii au obligaţia să explice, să clarifice neclarităţile. Ne îndoim însă că liderii politici şi majoritatea eurocandidaţilor sunt în măsură să limpezească lucrurile.
Ei urmează cu fidelitate electoratul deja polarizat, adică închistat, prizonier al opţiunilor pe care nu şi le schimbă.
Cel care este decis să voteze PSD votează PSD, chiar dacă Liviu Dragnea ar primi închisoare pe viaţă. Electoratul PNL votează PNL, electoratul ALDE votează ALDE şi aşa mai departe.
Partidele noi, cele care participă pentru prima oară la alegerile pentru Parlamentul European, au un statut special. USR, Pro România şi PMP nu sunt încartiruite într-o familie politică, dar nu au nici un electorat fidelizat. Ele sunt prinse, totuşi, în procesul de polarizare, însă dintr-o inerţie. Partidul lui Victor Ponta recuperează nemulţumiţii din PSD, în vreme ce USR este un satelit al PNL şi al lui Klaus Iohannis. Traian Băsescu adună voturile unor nostalgici ai fostului PD şi PDL.
Dar alegătorii pretenţioşi, care trec dincolo de slogane, cu cine vor vota? Sau poate că preferă să nu se prezinte la vot?
