Elevi din şase şcoli sătmărene, pe poteci de munte

Asculta acest articol

Drumeţiile sunt activităţi recreative şi instructive foarte dorite şi apreciate de elevi. După o recentă excursie pe Vârful Pietroasa, o alta a vizat Vârful Igniş (1.307 m) din judeţul Maramureş.

Până la acest obiectiv, situat la capătul itinerariului, elevii proveniţi de la şase instituţii de învăţământ din municipiul Satu Mare, au făcut în timpul călătoriei trei popasuri, pentru a cunoaşte şi alte realităţi din zona respectivă.

Lacul Firiza

Lacul Firiza (Strâmtori) se află într-un cadru natural deosebit de pitoresc, între dealuri acoperite de păduri de foioase şi de conifere, la poalele masivului Igniş. Este situat la nord de cartierul băimărean, Ferneziu şi aproape de satul Firiza, pe drumul ce duce de la Baia Mare spre Firiza, la o distanţă de aproximativ 10 km de centrul municipiului Baia Mare.

Lacul Firiza este un lac de baraj, format în anul 1964, pe râul Firiza, un afluent al râului Săsar. Pentru construirea lui, câteva zeci de familii au fost strămutate. Este primul lac din România construit pentru alimentarea cu apă potabilă şi industrială a unui oraş, Baia Mare. În prezent lacul asigură şi alimentarea cu apă pentru circa 30 de aşezări limitrofe Băii Mari. Are o lungime de trei kilometri, lăţimea de un kilometru, suprafaţa de 113 hectare, volumul acumulării de 16,06 milioane de metri cubi. Înălţimea barajului este de 52 de metri, iar deschiderea la coronament este de 198 metri. Lacul alimentează două mici hidrocentrale.

Acumularea adună ape de pe un bazin hidrografic cu o suprafaţă de 212 kilometri pătraţi, dintre care 130 de kilometri pătraţi din bazinul Firiza şi 82 de kilometri pătraţi din bazinul Mara (printr-un tunel de aducţiune).

Lacul de acumulare de la Firiza a devenit şi o zonă de pescuit, de agrement şi un loc pentru canotaj. Prin anii ’70, pe lac circula un vaporaş de agrement. Azi nu mai există! Fauna acvatică este reprezentată de: păstrăv, somn, plătică, crap, clean, caras, oblete, şalău.

Urme de Porcus turisticus

Calitatea apei lacului, lasă adesea de dorit. Sunt localnici care îşi evacuează gunoiul menajer direct în râul Firiza şi în Valea Neagră, un afluent al Firizei. Mai sunt şi printre pescari şi turişti, indivizi aparţinând subspeciilor Porcus piscatores sau Porcus turisticus, care prin acţiunile lor transformă lacul într-o groapă de gunoi. Partea superioară a barajului (la coronament) este locul unde se adună toate mizerile lacului, fiind şi locul de curăţare a apei. Cu toate că este interzis scăldatul, se mai raportează cazuri de persoane înecate.

Înainte de a ajunge la robinetele băimărenilor, apa brută din Lacul Firiza, respectiv din Lacul Berdu (0,14 milioane de metri cubi), un lac-tampon, situat la circa 300 de metri, în aval de baraj, este curăţată, decantată, filtrată corespunzător şi clorinată. De asemenea, tot în cadrul Staţiei de tratare, calitatea apei este monitorizată permanent în laboratorul de analize fizico-chimice şi microbiologice.

Barajul Runcu a ajuns la 50% în 30 de ani

Consumul de apă a microregiunii miniere a Băii Mari a fost în creştere în perioada de glorie a activităţilor extractive şi de prelucrare a minereurilor, industrii faimoase până prin anii 90, azi inexistente, cu infrastructura lăsată în paragină. Noua situaţie a determinat o diminuare a consumului de apă. Precauţi, specialiştii anilor ´85 au obţinut aprobări pentru construcţia unui nou lac de acumulare, anume pentru a suplimenta eventualul deficit de apă al Băii Mari, cât şi pentru multe alte aşezări maramureşene. Barajul Runcu, căci despre el este vorba, este în construcţie de peste trei decenii, cu mari intermitenţe. S-au alocat sume enorme de bani, dar care s-au dovedit insuficiente pentru finalizarea lucrării. Nici voinţă politică nu mai există. Sunt alte priorităţi! Barajul este finalizat în proporţie de 40-50%.

Cheile Tătarului

El este amplasat pe Valea Brazilor, într-unul dintre cele mai pitoreşti locuri pe care le-a avut România, numit Cheile Tătarului. Aceste chei au fost săpate de râul Brazi, în andezite şi au avut o lungime de circa un kilometru. Cândva, cursul râului a fost presărat cu repezişuri înspumate şi stropitoare. Acestea se răsfirau pentru a ocoli bolovani imenşi, rotunjiţi de tenacitatea apei curgătoare, după care se reuneau iar pentru câţiva metri, jocul apei continuând după acelaşi tipar mult în avale. Mai erau şi o mulţime de cascade. Unele mai gălăgioase decât altele, se prăvăleau haotic peste bolovani uriaşi, explodând în mii de stropi, sau direct în râu făcându-l efervescent în acel loc. Pe marginea cheilor, erau şi conifere zvelte dar şi doborâte de natură. Cele culcate la pământ, erau suprapuse de-a valma, în poziţii stranii, făcând deplasarea turistului mai anevoioasă, mai palpitantă, demnă de Naţional Geografic. Descompunerea materialului vegetal se realiza în tihnă, fiind în stadii diferite, în funcţie de vechimea arborelui doborât. Pădurea nu cunoştea nici securea, nici drujba.

Turiştii care ieşeau din Cheile Tătarului, aveau dureri de gât şi rămâneau pentru o vreme cu carotidele umflate. Cauza o constituia faptul că, inconştienţi, aceştia, atunci când conversau, ţipau unii la alţii pentru a se face auziţi, aşa de zgomotoasă era Valea Brazilor.

Barăci, dinamitări, excavări

După anii ´86, soarta Cheii Tătarului a fost pecetluită iremediabil. Au fost aduşi sute de muncitori, s-au construit barăci, sau realizat defrişări şi căi de acces pentru camioane şi utilaje, multe în serpentine. S-au făcut excavări. S-au dinamitat versanţi. Piatra dislocată a fost trasportată şi utilizată pentru zidirea barajului. Bolovanii uriaşi din albia râului au intrat şi ei în structura barajului. Astăzi se mai păstrează doar treimea superioară a fostelor chei, iar râul Brazi, după o agitaţie neîntreruptă de milioane de ani, acum este potolit. Dacă va fi finalizată acumularea Runcu, lacul va avea un volum de 26-27 de milioane de metri cubi şi o suprafaţă de 100 de hectare. Cu atâta apă, lacul va putea asigura necesarul pentru jumătate din judeţul Maramureş. Înălţimea barajului va fi de 90 metri, iar volumul de umplutură din corpul barajului de 1,9 milioane metri cubi.

Pentru alimentarea Lacului Firiza în perioadele de secetă sau a consumului ridicat de apă a comunităţilor din microregiunea Baia Mare, a fost săpată o galerie de aducţiune, pe sub munţi, lungă de 8,8 km, care trimite în mod natural un debit de apă de 600 litri/secundă, din râul Brazi. După finalizarea barajului, noua acumulare Lacul Runcu va asigura un debit suplimentar de 1.200 l/s şi va asigura oraşului Baia Mare şi împrejurimilor un debit ce va ajunge la 3.550 de litri pe secundă.

Complexul Lostriţa

În apropierea Lacului Firiza, în satul Blidari, elevii au vizitat şi Complexul Lostriţa. Acesta dispune de spaţii de cazare, de un restaurant şi de o păstrăvărie înfiinţată în anul 2001, odată cu inaugurarea primelor bazine. Aici se produc anual până la 500.000 de bucăţi de păstrăv, însemnând o producţie anuală de 15 tone de păstrav. Bazinele sunt alimentate cu apă proaspătă, oxigenată, din râul Firiza. Se cresc păstrăvi indigeni şi păstrăvi curcubeu. Păstrăvul atinge până la 30 cm lungime şi 1-1,6 kg în mod normal, însă poate ajunge şi la 50-90 cm lungime şi peste 10 kg.

Numele Complexului „Lostriţa“ a fost ales probabil pentru a evidenţia această specie de peşte, un răpitor de mare valoare economică, specie endemică, prezentă în bazinului Dunării. Lostriţa a cam dispărut din apele curgătoare montane ale României datorită pescuitului excesiv şi a poluării. În prezent este declarată monument al naturii. Lostriţa (Hucho hucho), numită şi puică, este rudă cu păstrăvul. Ea poate ajunge la 1-1,5 metri, 10-60 kg greutate, iar gura sa este mare, prevăzută cu dinţi puternici. Au fost întâlnite şi exemplare mult mai mari. Este cea mai mare salmonidă din apele româneşti, adică din familia speciilor care se aseamănă cu somonul (alături de lipan, păstrăvul de lac, păstrăvul fântânel, păstrăvul curcubeu).

Mlaştina Vlăşinescu

Pe platoul vulcanic de lângă staţiunea Izvoare, elevii au vizitat şi Mlaştina Vlăşinescu, care este o rezervaţie naturală,de tip botanic. Ea s-a format în zona de confluenţăa pârâului Igniş cu pârâul Vlăşinescu.Rezervaţia include o mlaştină oligotrofă (o turbărie), care ocupă o suprafaţă de circa 3-4 hectare. Stratul de turbă are grosimea maximă de 5,4 m, iar grosimea medie este de 2,9 m. Solul este de natură organică, turbos. Flora rezervaţiei este constituită din brădişor (Lycopodium selego), bumbăcăriţă (Eriophorum vaginatum), trifoi de baltă (Menyanthes trifoliata), ferigă de mlaştină (Dryopteris cristata), roua cerului (Drosera rotundiflora) – o plantă carnivoră etc. De la drum până la rezervaţie, pajiştea, enormă câtă este ea, a fost presărată cu o puzderie de luşcuţe (Leucojum vernum) şi brânduşe de primăvară (Crocus vernus). Elemente de faună nu au fost observate de grupul de elevi, însă cercetătorii sitului menţionează existenţa unor specii de reptile precum vipera (Vipera berus) sau de amfibieni, între care salamandra (Triturus montondoni) sau broasca cu burtă galbenă (Bombina veriegata).

Vârful Igniş

Ultimul obiectiv vizat de excursionişti şi cel mai dorit a fost Vârful Igniş (1307 m). Acesta este cel mai înalt din munţii vulcanici cu acelaşi nume. Pe o vreme însorită (2 aprilie 2016), traseul de circa două ore, pe jos, de la Mlaştina Vlăşinescu, la început printr-o pădure de fagi şi de conifere, a fost parcurs şi printr-un sector cu zăpadă. Aceasta era prezentă doar pe versanţii nordici.

În jurul vârfului, precauţi, hoinăresc mistreţi, lupi şi vulpi. Urşii sunt mai scumpi la vedere. Ei preferă mai ales pădurile din estul şi nordul Munţilor Igniş.

Platoul în partea superioară, lipsit de vegetaţie forestieră, culmina cu vârful muntelui, pe care au fost instalate două relee (de transmisie pentru Vodafone şi de transmisie TV Baia Mare) şi un radar meteorologic performant (care utilizează efectul Doppler).

Radarul Doppler

Construcţia radarului, o instalaţie de radiolocaţie, a început în anul 2001, cu executarea unei fundaţii pentru stâlpul înalt de 40 de metri. Responsabil cu lucrarea, cel puţin în acea perioadă, a fost inginerul băimărean Pop Mihai, recent întors la acea vreme din Bolivia, după o şedere îndelungată. Betonul a fost adus până în vârful muntelui cu autobetoniere. În partea superioară a stâlpului a fost montată sfera protectoare a antenei, alcătuită din fibră de sticlă tratată, izotermă, numită radom şi care este permeabilă undelor electromagnetice. O cameră de comandă este situată la înălţimea de 33 de metri. De provenienţă germană, radarul de pe Igniş a costat 1,5 milioane de euro.

În România funcţionează opt radare Doppler, şapte administrate de ANM (Agenţia Naţională de Meteorologie) şi cel de pe Igniş administrat de ANAR (Administraţia Naţională Apele Române), toate fiind integrate într-o reţea naţională de radare meteorologice. Efectul Doppler, specific tuturor undelor, reprezintă modificarea frecvenţei unei unde emise de o sursă de oscilaţii în cazul deplasării acesteia faţă de receptor. A fost descoperit în secolul 19 de fizicianul austriac Christian Doppler. Acest tip de radar (RAdio Detection And Ranging) are misiunea de a furniza instantaneu informaţii din atmosferă, imagini de mare rezoluţie, privind structura formaţiunilor noroase capabile de furtuni, de descărcări electrice, localizarea lor, estimează cantităţile şi tipul de precipitaţii. Stabileşte distanţa norului faţă de antena radarului, azimutul, înălţimea norilor şi viteza vântului. De asemenea, prognozează poziţia, intensitatea, potenţialul şi tendinţa de evoluţie a vremii severe.

Radarul Doppler de pe Igniş a avut şi perioade de inactivitate, fiind distrus de un trăznet, iar banii pentru reparaţii (250.000 de euro) au sosit greu.

Radarul de pe Igniş, a devenit o necesitate, deoarece datele primite din Ucraina nu erau suficiente pentru monitorizarea bazinului hidrografic Someş-Tisa, nepermiţând o anticipare în timp rezonabil a stărilor de necesitate.

Panorama Băii Mari

Elevii au mai admirat de la înălţime oraşul Baia Mare, cu silueta evidentă a coşului de dispersie a noxelor, înalt de 351,5 metri, un simbol al metalurgiei maramureşene, situat în curtea fostului combinat Phoenix. Este a treia construcţie industrială ca înălţime din Europa. Poate că a doua. Sau mai şi demolat dintre ele, exemplu cel din Lippendorf – Gemania, are a avut o înălţime de 300 de metri. Coşul băimărean a costat la vremea respectivă, 11 milioane de dolari şi a funcţionat doar în perioada 1995 – 2007. Întrucât poluarea oraşului a fost în mică măsură diminuată din cauza filtrelor neperformante, uzina a fost închisă. Cel mai înalt coş din Europa, construit de asemenea pentru dispesia noxelor, se găseşte în oraşul Trbovljie, din Slovenia (360 m), într-o zonă minieră, cu mari zăcăminte de cărbuni, cu termocentrale, situat în valea îngustă şi adâncă a râului Sava. Aceasta a fost sufocată de fumul toxic, până la construirea coşului amintit.

Relief vulcanic

Ignişul mai oferă şi o imagine deosebită, spectaculoasă. Este oferită de caldera Munţilor Gutâi, ce include vârful cu acelaşi nume şi Creasta Cocoşului, un fragment din fostul crater, rămas în picioare în urma ultimei erupţii vulcanice. Este un exemplu tipic de relief vulcanic.

Excursioniştii sătmăreni au fotografiat şi monoliţii andezitici, care au răsărit din măruntaiele pământului, în urma erupţiilor vulcanice, mai ales pe versantul sudic, spre Chiuzbaia şi pe cel nordic al Ignişului, spre Lacul Firiza. În drum spre casă, drumeţii au constat că s-au bronzat pe nas şi pe obraji, graţie reflexiei razelor de soare, provenite de la zăpada strălucitoare.

Elevii participanţi

Au participat în excursie elevii: Tămaş Alexandra (clasa a V-a B) – Liceul Teoretic German „Johann Ettinger“; Lungu Alexandra (clasa a X-a A) – Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“; Covaci Diana, Munteanu Daria (clasa a VI-a A); Vereş Florian (clasa a VI-a B); Vereş Iasmina (clasa a VIII-a B) – Şcoala Gimnazială „Grigore Moisil“; Săbăduş Cassian, Şuta Alex (clasa a VI-a A) – Liceul cu Program Sportiv; Chiş Alexandru (clasa a III-a B); Borbei Andreea Ioana, Borbei Alexandra Maria, Ciocan Adelina Michelle, Crişan Giulia, Pop Nicolas (clasa a V-a A); Caraba Cosmina, Costea Cosmin, Gyerman Otto, Kelemen Cristian, Lung Ana Cristina, Meghişan Darius Ioan, Micu Emil Daniel, Urâte Sonia (clasa a V-a B); Lung Patricia Adriana, Lungu Teodora, Răcăşan Andreea, Pop Vlad Ioan, Szeremi Cristian Daniel (clasa a VI-a B); Gavriş Adrian,  Ilosvai Krisztian (clasa a VII-a A); Toth Alex (clasa a VII-a B) – Şcoala Gimnazială „Constantin Brâncoveanu“; Bodo Diana, Botoş Vivien, Gavrilescu Gabriel, Iura Andra, Miclăuş Andrea, Nojea Denis, Oprea Larisa, Pop Cezara, Pop Cristina, Pop Daniel, Pop Simina, Popa Diana, Şimon Alexandra, Vaida Ivet (clasa a VI-a) – Colegiul Naţional „Ioan Slavici“.

Însoţitori au fost: Niculescu Ana, Tămaş Olimpiu, Tarţa Vasile Călin, Chiculescu Dan şi profesorii: Man Adriana, Munteanu Gheorghe şi Paşca Ioan.

Textul ne-a fost comunicat de profesorul Munteanu Gheorghe.