Filarmonica a deschis spectaculos Zilele Muzicale Sătmărene

Asculta acest articol

Joi seară s-a deschis ediţia 2014 a festivalului internaţional Zilele Muzicale Sătmărene, organizat de Filarmonica Dinu Lipatti cu sprijinul autorităţilor locale şi judeţene. Mulţi dintre spectatorii fideli ai concertelor simfonice au ţinut să asiste la eveniment, iar orchestra nu i-a dezamăgit, oferind cel puţin în partea secundă a serii o interpretare care va fi greu de uitat.

Pentru deschiderea festivalului a fost invitat unul din cei mai talentaţi dirijori români tineri ai momentului, Mihnea Ignat, şcolit la Universitatea de Muzică din Bucureşti, unde mentor i-a fost renumitul maestru Horia Andreescu, şi stabilit de ceva timp în Spania, la Alicante. Dirijorul venea după un aplaudat concert susţinut cu o săptămână în urmă la Timişoara, în cadrul Zilelor Enescu-Bartok, iar muzica lui Bartok a deschis şi programul serii sătmărene.

Cele “Cinci tablouri maghiare pentru orchestră“, cum se intitulează suita compusă de Bartok în 1931, valorifică bogata inspiraţie folclorică prin care se caracterizează muzica sa, ştiută fiind preocuparea maestrului maghiar pentru culegerea de melodii populare din Ungaria şi Ardeal. Dansurile cu ritmuri specifice (două din cele cinci piese au menţiunea “rubato”, timp “furat”, la indicaţiile de tempo) şi lirismul melodiei din a treia parte au fost conştiincios redate de orchestră, într-o interpretare totuşi moderată, precisă, dar fără voioşia la care muzica ar fi îndemnat. A urmat un omagiu adus lui Dinu Lipatti, interpretându-se prima sa piesă importantă cu care s-a afirmat în calitate de compozitor, Concertino op. 3 în stil clasic. Şi-a dat concursul pianistul Mihai Ungureanu, iar lectura partiturii – una de tinereţe, un exerciţiu simpatic, fără a fi o capodoperă – a fost fidelă, dar şi ea destul de temperată, corectitudinea primând în faţa bravurii.

Partea a doua a fost cu totul altceva. De la primele acorduri Simfonia a 5-a de Ceaikovski, cu motivul său fatidic care o străbate în toate cele 4 părţi, a sunat excelent, viu şi solid, tânărul dirijor construind migălos şi ferm o interpretare care a ţinut publicul în priză pe tot parcursul ei. Simfonia s-a mai cântat la noi, dar rareori a avut atâta forţă emoţională şi coerenţă, rafalele corzilor şi solo-urile inspirate scrise pentru fagot şi oboi, de pildă, susţinându-se natural, încât impresia finală a fost de monument ridicat piatră cu piatră, de la temelia din primele măsuri până la cupola acelui copleşitor “Andante maestoso” care încununează partitura. La final aplauzele au izbucnit puternic şi sincer şi au fost însoţite de exclamaţii entuziaste din public, semn că aprecierea sălii nu a fost una de complezenţă, cum se mai întâmplă uneori.

Filarmonica şi-a câştigat astfel un nou colaborator valoros, iar festivalul a început sub auspicii bune, Lecţia cea mai importantă a serii de joi a fost însă alta: interpretările memorabile pot răsări de unde nu te aştepţi. Poate n-ar fi rău ca să i se propună dirijorului, pentru viitor, o imprimare discografică a acestei simfonii, pentru neuitare şi folosul tuturor celor implicaţi.