Asculta acest articolFrancezii au ales rațional. Teoretic, pentru o perioadă de cinci ani mișcarea radicală din Franța nu va mai avea șansa să se manifeste atât de puternic, și îngrijorător, ca în campania electorală terminată cu victoria lui Emmanuel Macron.
Președintele Franței are o putere foarte mare. În primul rând el decide primul ministru. La fel ca și președintele României. Dar în cazul francezilor, al cărui model l-am preluat pe jumătate, lucrurile sunt mult mai clare.
Separația puterilor în stat nu doar că este clar delimitată, dar este și respectată. În Franța, din câte știm, nu se vorbește despre un “stat paralel”, nu se dezbate problema alegerilor de acum zece ani.
Într-un fel sau altul, peste tot se discută despre trecut, despre fapte reprobabile din trecut, despre infracțiuni descoperite după ani de zile. Dar, în general, dezbaterile din țările normale, sunt la zi. Așa cum au fost și în Franța. Cu toate că am copiat un model ce părea potrivit pentru noi, se pare că nu-l putem urma în litera și spiritul său.
Este deranjantă și durata mandatului. Până prin 2000, mandatul președintelui francez era de șapte ani. S-a redus, printr-un referendum, la cinci ani. Cam în perioada când la noi se prelungea de la patru la cinci ani. De atunci, puterea președintelui a crescut artificial. Câtă vreme mandatele de parlamentari sunt de patru ani, președintele are un an în plus.
Trecând peste un rând de alegeri, are posibilitatea să desemneze premierul în mod subiectiv. Fostul președinte Băsescu, beneficiind primul de mandatul prelungit la cinci ani, a avut șansa să desemneze de trei ori primul ministru, în 2005, în 2008 și în 2012. Dar între timp s-au mai ivit câteva ocazii, să desemneze premierii. De aici s-au iscat o serie de crize politice. Ale căror consecințe se resimt și acum.
Dar dincolo de crizele interne, inerente oricărei democrații, îngrijorarea, în cazul Franței care a trecut prin alegeri, a fost legată de viitorul Uniunii Europene. Dacă ar fi câștigat Marine Le Pen, după cum a promis, în doi ani Franța ar fi urmat drumul Marii Britanii. FREXIT-ul a trecut ca un glonte pe lângă urechile politicienilor europeni, și nu numai.
Europa Unită sau Uniunea Europeană, nu este numai doar concept politic și economic. A devenit un mod de viață pentru câteva sute de milioane de cetățeni. Mișcări precum cele din Franța, reprezentate de partidul condus de Marine Le Pen pun sub semnul întrebării o construcție politică și socială uriașă în care s-au pus foarte multe speranțe.
Din moment ce există un mare număr de cetățeni, francezi în cazul de față, care au votat candidatul Frontului Național, înseamnă că nu totul este în ordine, că Uniunea Europeană nu funcționează și nu întrunește așteptările tuturor cetățenilor.
Dincolo de extremisme, dincolo de mișcările politice radicale, există o nemulțumire crescândă față de UE.
Englezii au reproșat birocratismul de la Bruxelles. Recent, liderii europeni vorbeau despre o Europă cu două viteze. România, evident, cădea în rândul țărilor celei de a doua viteză. Era, și încă este vorba, despre o dezvoltare într-un ritm mai rapid al țărilor care constituie miezul economic, nucleul financiar al UE, și țările sosite mai târziu.
Alegerile din Franța, soldate cu victoria forțelor democratice pro-UE, marchează un sfârșit al crizei, un nou început sau doar depășirea unui moment dificil?
Emmanuel Macron este el însuși un mare necunoscut. Dar în curând vor avea loc alegeri în Germania. Vor da emoții și nemții? Mai puțin decât francezii.
