Hramul Bazilicilor Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

Asculta acest articol

După edictul din Milano (313), prin care împăratul Constantin acorda libertate Bisericii creştine, multe din edificiile publice, zidite pe cheltuiala împăratului (bazileul) şi numite bazilici, au fost transformate în lăcaşuri de închinare pentru credincioşii creştini, păstrându-şi numele de bazilică, nume de la care provine cuvântul biserică, şi care ulterior a fost atribuit tuturor lăcaşurilor de cult.

Consfinţirea pentru serviciul divin a acestor lăcaşuri se făcea în cadrul unei ceremonii solemne, la care edificiul era consacrat prin ungere cu Mirul sfinţit de Episcop şi apoi dedicat unui sfânt martir, sau Preacuratei Fecioare Maria, ori celebrării unui mister din viaţa Mântuitorului. Comemorarea anuală a zilei în care a avut loc sfinţirea şi dedicaţia constituie o sărbătoare deosebit de fastuoasă pentru credincioşii bisericii respective.

Dacă o anumită biserică prezintă imporianţă pentru întreaga creştinătate, hramul ei este sărbătorit, în cadrul slujbelor liturgice, de către toate celelalte biserici. Urmând această tradiţie, Biserica Romano-Catolică sărbătoreşte în ziua de 18 noiembrie hramul Bazilicii Sfântului Petru, aflată în Vatican, şi al Bazilicii Sfântului Pavel, aflată pe calea ce duce la Ostia, afară de zidurile vechii cetăţi a Romei.

Bazilica Sfântului Petru a fost ridicată pe locul unde se aflau rămăşitele pământeşti ale Marelui Apostol, crucificat şi îngropat pe colina Vaticană, în timpul persecuţiei împăratului Nero; consacrarea a fost făcută de către Papa Silvestru I (314-335).

La început era formată dintr-un edificiu dreptunghiular, având cinci nave despărţite prin coloane de marmură şi o absidă decorată cu mozaicuri. În decursul timpului i s-au adus diferite modificări, iar Papa Iuliu al II-lea, folosind calităţile artistice geniale ale lui Bramante şi Michelangelo, şi ale multor altor artişti, i-a dat forma şi strălucirea actuală. Între anii 1656 şi 1665, un alt geniu al renaşterii, Bernini, a adăugat cele 284 coloane masive, formând două braţe imense deschise, pentru a îmbrătişa mulţimile ce se adună în Piaţa Sf. Petru.

Bazilica Vaticană a devenit cel mai mare şi mai ilustru templu ai creştinătăţii; aici se desfăşoară ceremoniile pontificale, şi creştinii veniţi din toată lumea se întâlnesc ca fraţi în casa părintelui comun. Între 11 octombrie 1962 şi 8 decembrie 1965, sub cupola maiestoasă a acestei bazilici au avut loc sesiunile solemne ale Conciliului Ecumenic Vatican II; cei peste 2500 de Părinţi conciliari – Cardinali, Episcopi, conducători supremi de ordine călugăreşti, teologi cu renume – împreună cu delegaţii trimişi de toate confesiunile creştine şi reprezentanţi din diferite state ale lumii, au format o expresie vie a Bisericii lui Cristos, zidită pe temelia Sfinţilor Apostoli, din rândul cărora lui Petru i s-a încredinţat slujirea unităţii.

Biserica din Roma a voit să aducă o cinstire deosebită şi Sfântului Apostol Pavel, executat prin tăierea capului în timpul aceleiaşi persecuţii a lui Nero, probabil cu un an mai târziu decât Sfântul Petru. Execuţia a avut loc în afara Romei, la locul numit astăzi Tre Fontane – trei izvoare, apărute, după cum spune tradiţia, în locurile atinse de capul tăiat al apostolului; acolo a fost înmormântat şi trupul neînsufleţit.

Pe acest loc s-a început, în anul 386, clădirea unei bazilici care să amintească şi să cinstească pe marele apostol al neamurilor. Lucrările au fost terminate în anul 394 şi bazilica a fost consacrată de către Papa Siriciu (384-399). Papa Leon cel Mare (440-461) a restaurat-o şi a împodobit-o cu diverse elemente artistice, dintre care se păstrează şi astăzi mozaicul de pe arcul triumfal de la absidă, mozaic reprezentându-l pe Cristos “Pantocrator”, simbolurile celor patru evanghelişti, şi cei 24 de bătrâni din Apocalips.

Ulterior, lângă bazilică s-a ridicat o mănăstire benedictină ce a intrat în istoria Bisericii. Unul dintre stareţi, Hildebrand Aldobrandeschi, a devenit Papa Grigore al VII-lea (1073-1085); tot aici, la 15 mai 1377, a venit de la Avignon Papa Grigore al XI-lea şi a reaşezat în Roma scaunul papal. În zilele de 15-16 iulie 1823, clădirea a fost distrusă de un incendiu; este reconstruită, şi apoi consacrată din nou în 1854 de către Papa Pius al IX-lea.

Aici, la slujba solemnă ce a avut loc în sărbătoarea convertirii Sfântului Pavel (25 ianuarie) din anul 1959, slujbă prezidată de însuşi Papa Ioan al XXIII-lea, înconjurat de colegiul Cardinalilor, Suveranul Pontif a propus convocarea unui Conciliu Ecumenic: “Venerabili fraţi şi iubiţi fii; rostim în faţa voastră, cu inima tremurând de emoţie, dar şi cu gândul hotărât, numele şi propunerea a două fapte măreţe: un Sinod diecezan pentru oraşul Roma, şi un Conciliu Ecumenic pentru Biserica Universală”.

Pentru toate aceste motive, de ordin religios, istoric şi artistic, Biserica Catolică participă în întregime la celebrarea hramului celor două bazilici, fixată pentru data de 18 noiembrie. Este o nouă ocazie, a patra în cursul unui an bisericesc, de a reflecta la viaţa şi opera Principilor Apostolilor şi la cultul excepţional ce li se acordă de-a lungul veacurilor. Sfinţii Petru şi Pavel, ajungând spre sfârşitul vieţii, în mod firesc au încercat să facă un bilanţ a ceea ce Domnul a lucrat prin ei.

Apostolul Petru, scriind: “celor care prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos au primit aceeaşi credinţă preţioasă ca şi noi”, declara: “Cât timp mai sunt în viaţă, socot de datoria mea să vă ţin sufletul treaz cu această aducere aminte, a adevărurilor Evangheliei, deoarece ştiu că sfârşitul vieţii mele se aproprie, aşa cum mi-a destăinuit şi Domnul nostru Isus Cristos. Dar eu mă voi strădui ca şi după plecarea mea să păstraţi mereu amintirea acestor lucruri.

Căci noi, nu pe temeiul unor basme bine ticluite v-am adus la cunoştintă venirea plină de putere a Domnului nostru Isus Cristos, ci pentru că am văzut cu ochii noştri măreţia lui” (2 Petru 1,13-16). La rândul său, Sfântul Pavel mărturisea lui Timotei, “adevărat copil al meu în credinţă”: “Îi mulţumesc lui Cristos Isus, Domnul nostru, care mi-a dat putere, pentru că m-a socotit vrednic de încredere când m-a pus în slujba sa, pe mine care mai înainte eram un blestemător, un prigonitor şi un asupritor.

Dar am aflat îndurare, deoarece în necredinţa mea, o făceam din neştiinţă. Da, harul Domnului nostru s-a revărsat din plin, cu credinta şi dragostea în Isus Cristos… Tocmai de aceea am aflat milostivire, ca în mine cel dintâi să-şi arate Isus Cristos întreaga sa răbdare, spre pildă celor care vor crede în el în vederea vieţii veşnice” (1Timotei 1,12-16).

Hramul Bazilicilor Sfinţilor Petru şi Pavel este o chemare şi un îndemn ca, urmând cuvântul şi exemplul marilor apostoli, să lucrăm la întărirea şi înfrumuseţarea bazilicii interioare: “Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (1Corinteni 3,16).

(Vieţile Sfinţilor)