In memoriam Aurel Popp – 55 de ani de la moarte

Asculta acest articol

Fără opera pictorului, sculptorului, arhitectului Aurel Popp, cu greu ne putem imagina un muzeu de artă în Satu Mare. Vecinătatea școlii de pictură de la Baia Mare a fost un avantaj, dar și un dezavantaj pentru artiștii sătmăreni. Satu Mare a fost pus în umbră. Dar în cazul artei nu mai este valabilă aserțiunea că “la umbra marilor copaci nu crește nimic”. Pictorii sătmăreni au avut orgoliul de a se considera la fel de buni sau mai buni decât colegii lor din “Școala” băimăreană. S-au așezat ceva mai sus, la Baia Sprie.  

Disidenții, în frunte cu Aurel Popp, au fost pictori excepționali. Endre Litteczky, Ozkar Nagy, Csaba Vilmos, Patko Karoly și alții, la fel ca Aurel Popp, rămân în conștiința publicului larg ca reprezentanți ai celebrei școli de pictură de la Baia Mare. Multe din operele acestor mari pictor se află la Satu Mare. Ele reprezintă coloana vertebrală a Muzeului de Artă. Nu trebuie însă uitat că Aurel Popp a fost fondatorul actualului Muzeu de Artă, în 1958. Tot el s-a luptat și a realizat Casa Memorială Ady Endre.

La 8 august se împlinesc 55 de ani de la moartea lui. A avut o viață zbuciumată. A fost un personaj complex. S-a înțeles greu cu contemporanii. A cerut de la artă mai mult decât poate da. A crezut în puterea de vindecare a artei în probleme sociale. Mai presus de toate a fost un mare artist. Criticii îl așează pe prima treaptă valorică. Din păcate s-a făcut prea puțin pentru promovarea artei lui. Dar nimic nu este pierdut. Parte din opera lui se află la Muzeul din Satu Mare. Sunt documente la arhive, care, puse cap la cap, pot reconstrui imaginea reală a celui ce a fost Aurel Popp. Ca și în cazul altui titan, Vasile Lucaciu, și în cazul lui Aurel Popp putem spune că, orice ar face sătmărenii pentru el, nu vor putea egala ceea ce a făcut el pentru sătmăreni. Prin opera sa, a plasat Satu Mare pe harta valorilor artistice de primă mărime din țară și, sperăm, cu puțină promovare, din străinătate.

Acum la împlinirea a 55 de ani de la moartea sa, publicăm un material interesant, o autobiografie scrisă de marele  artist despre “viața lui afurisită”. Documentele se găsesc la Arhivele Naționale Satu Mare, fond Popp S. Aurel.

“Câteva clipe din viața mea afurisită

În toată viața mea am fost om sărac, fără nici o avere. Tata a decedat când eram de 4 ani. Eram patru frați. Cel mai mic de două luni, apoi al doilea de 2 ani și cel mai bătrân de 6 ani. Eu eram al doilea dintre cei patru orfani ai preotului din Căuașul Eriului, fostul județ Sălaj.

Cum și cu cât vai și necaz ne-a crescut maica despre aceasta mult știu din vremurile acele. Bine-mi aduc aminte însă că pe pământurile care le avea mama, mai adeseori femei au lucrat și de cai când eram de 6-7 ani eu a trebuit să mă grijesc, fiindcă fratele cel mai bătrân dintre noi, era deja elev la liceul din Carei. Adică de cai și de vacă eu am avut grijă, ba chiar pe noapte de vară eu am alergat cu ei la pustă, unde lângă un foc făcut de noi copiii, am mocnit toată noaptea uitându-ne la stele și la lună cum strălucesc spre pământul întunecat.

Din astfel de cazuri și de munca ce a trebuit să o execut în copilărie, acasă, în curte, în grajdul vitelor și la câmp îmi închipuiesc mizeria mamei, cu patru copii, la care neavând nici un ajutor, singură a trebuit să se gândească. Îmi aduc bine aminte că lucrurile pe care le făceam eu, le-a făcut sau un băiat străin sau o femeie din vecini…, venit mare din câteva iugăre care făceau avere proprie preotului, mult venit mama nu cred să fi avut. Cea mai bună dovadă de sărăcie e cazul, când s-a început măsurătorile cadastrale din hotarul comunei, mama, fiindcă n-a avut bani să plătească cheltuielile, a fost silită să-și vândă pământurile și să se mute la oraș să-și poată crește copiii.

În această situație era văduva preotului, când am fost de 9 ani. Îmi aduc bine aminte, când ne-am mutat din Căuaș în orașul Carei, despre care numai atâta știam, că grâul care îl trimitea mama să fie vândut, adeseori a fost adus acasă și mama a rămas cu grâul și cu datoria banilor pe care îi cerea împrumut de la crâșmarul din comună pentru a-și scoate țâdula de dovadă că are drept să vândă grâul…

Mizeria și în oraș ne-a urmărit. Stăteam într-o căsuță cu o cămară și bucătărie, și în dosul căsuței o colibă pentru o văcuță și un coteț mic pentru un purcelaș, care împreună cu văcuța erau însărcinarea mea. (…)

Într-un timp cât noi în Carei ne trudeam cu necazurile vieții, fratele Ioan a terminat studiile în preparandia Sighetul Marmației și când eu am ajuns pe clasa opta la Liceul Piariștilor din Carei, el a primit diploma se învățător, ba chiar a ajuns și la catedră în comuna Orlat din Sibiu. Fratele Ioan numai un an de vreme a stat în Orlat, din care comună nu a putut să vină acasă nici pe sărbătorile Crăciunului sau a Paștelor. De bani a fost mai mare lipsă acasă în Carei unde mizeria tot mai tare și mai tare te trântea la pământ…

Artistul își amintește cum a ajuns la Budapesta în septembrie 1899 având în traistă o pâine mare și o bucată de clisă mai mică decât pâinea  

În consecință, nu am avut altceva de făcut decât să ne schimbăm noi situația, ce apoi după ce am trecut peste examenul de bacalaureat am și făcut-o. Pe cei doi frați mai tineri i-a trimis mama la Beiuș, unde au fost primiți cu bursă și gratis la internatul liceului român. Fratele Ioan iar a primit postul de învățător în comuna Cearda lângă Sighetul Marmației, în care comună numai evrei se găsea.

Iar eu m-am hotărât că mă voi face pictor artist, însă fără nici o speranță de a putea primi de la cineva orșice ajutor.

De unde a câștigat mama spesele de drum, adică prețul biletului de tren în clasa a treia din Carei până la Budapesta, despre acest secret mama nu mi-a spus nimica. Cu straița plină de albituri și cu o pâine mare și cu o bucată de clisă mai mică decât pâinea, apoi în buzunar cu o pițulă mică (care făcea zece grițari) am ajuns la Budapesta în anul 1899 luna septembrie, unde la gară mă aștepta un cunoscut din Carei… și m-a dus drept la Academia de Belle Arte să mă prezint la examenul de primire. Examenul a reușit și eu mi-am început crearea carierei, pe care nu o doresc nici dușmanului meu cel mai înfocat…

Se zice că sărăcia e cea mai bună școală. Da e bună pentru a cunoaște viața și oamenii, de a căror răutate nu te poți apăra numai dacă îți duci viața ca o fiară, având mereu grijă nu cumva să te muște sau să te nimicească…

Cum m-am putut susținea totuși în primul și al doilea an, nu-mi pot da seama nici azi după 59 de ani… zi și noapte am lucrat să am de mâncat câte o bucățea de slănină fiartă și o bucată de pâine. Mâncări fierte numai atunci consumam, când prezentându-mă la colocviu din studiul pedagogic profesorul (care probabil mi-a cunoscut mizeria) în semn de recunoștință îmi dădea câteva bilete la o ospătărie populară evreiască din strada Dob, unde se hrănea populația cea mai mizerabilă a capitalei, cerșetorimea și cei sdrobiți în suflet și în corp de viață…

În primii doi ani de studenție, muncea noaptea ca să-și poată câștiga existența 

Nu exista muncă pe care o refuzam, fie chiar munca cea mai dejositoare, numai să pot câștiga cel puțin cinci-zece grițari, care sumă îmi era destulă pentru mâncare și pentru costul cvartirului dintr-o pivniță din strada Rozsa, apropiată de Academia de Belle Arte. Am cărat la nevoie pachetele călătorilor de la gara de est, sau de la gara de nord, adeseori ducând pachetul pe spate la oricare casă din Buda. Apoi am fost primul gimnastic sau model și în caz norocos am fost și figurant la Teatrul Național, sau am cioplit piatra în atelierul cioplitorilor de piatră și ciopleam după planurile mele pietre funerare. :i toate aceste lucruri le făceam noaptea, fiindcă a neglija studiile după părerea mea ar fi fost cel mai mare păcat…

După terminarea anului al doilea, profesorii – probabil cunoscându-mi lipsa și sărăcia – m-au propus Ministerului pentru a primi bursă. În al treilea și al patrulea an mi s-a schimbat soarta, și aproape în fiecare lună am putut trimite celor doi frați mai mici la Beiuș, câte o sumă mai modestă. Mizeria a trecut peste capul meu, fără să-mi facă oarecare boală. Eram tânăr, și totdeauna vesel și fericit că-mi pot exersa meșteșugul…

În timpul celor doi ani, când luptam cu toate greutățile vieții, adeseori am convenit în locurile unde lucram cu tineri din vârsta mea care îmi vorbeau multe lucruri despre care eu până atunci nu-mi zdrobeam capul. Cu sărăcia eram obișnuit de-acasă, iar de muncit poate acasă în comuna mea și mai mult am lucrat, decât acuma, când aproape toată ziua numai desenam, sau mă uitam la niște reproduceri a operelor maeștrilor mult admirați. A mă ocupa cu studiile obligatoare, pentru mine n-a fost muncă obositoare. Cine s-a ocupat cu lucrul din gospodărie, cu săpatul, cu cositul, cu adunatul și cu încărcatul roabelor, pentru acel om învățătura nu e muncă ci distracție…

Tot mai adeseori ne întâlneam cu acești tineri dintre care mai ales unul din atelierul de cioplit piatra cu numele Bokor Vasile el mă ținea voarbe, adeseori ore întregi… El m-a făcut cunoscut cu ceilalți, care aproape în fiecare sâmbătă ne adunam laolaltă, în vreme bună în Varos Lighet, în parcul mare unde se aduna mulțimea tineretului muncitoresc să-și petreacă vremea liberă, holbându-se la diferite spectacole. Noi ne retrăgeam la răcoare în umbra unui copac și îl ascultam pe unul sau pe altul, despre noutățile aduse din Casa Muncitorilor, adică din jurul Partidului Social Democrat. Tinerimea din aceste vremuri tot la fel lupta cu greutățile vieții cum mă luptam eu.

(…) Rând pe rând toți care ne întâlneam în fiecare săptămână, am cerut să fim primiți în Partidul Socialist și începând de la acest termen, încet încet am început a răspândi fiecare între cunoscuții lui – ideea socialismului. Activitatea mea s-a început în anul al doilea, în anul 1902.

Trebuie însă să recunosc, că multă ispravă n-am făcut. Într-atât eram ocupat cu studiile la Academie, că numai la unele demonstrații sau ședințe m-am putut prezenta. Dar totuși mi-am luat partea mea din fiecare lucru, care cădea în sarcina mea. Noi însă, studențimea cea mai primejduită rămurică a partidului, firește că numai în mod clandestin am putut colabora atât cu membrii partidului de lume cunoscuți, cât și cu ceilalți tineri de vârsta noastră. Noi am răspândit pamfletele și noi lipeam sau împrăștiam afișele noaptea și pe ascuns pe terenurile de intrare la diferite fabrici, teatre ba chiar și la intrarea Parlamentului și a bisericilor. Mai ales în anul al treilea și al patrulea a trebuit să mă îngrijesc de poliție și de denunțători, care mereu controlau atitudinea oamenilor și a studenților. În fiecare zi, când muncitorimea ieșind în stradă blăstămau guvernul și boierimea, totdeauna așa să învârtea spionii între tumultul oamenilor de pe stradă, ca furnicile care-și caută cuibul dărămat…

În aceste cazuri dacă ne putea prinde, cel puțin perdeam bursa sau dacă acela care ne judeca “greșeala” nu avea în sufletul lui nici o bunăvoință, atunci sigur că ne eliminau din Academie, sau de la Universitate.

Am fost însă cu noroc. (…)

Au trecut și ultimii doi ani și la sfârșitul anului școlar 1902-1903 am terminat studiile, și am primit diploma de profesor de desen și geometrie.”

Va urma

Surse documente și foto: Arhivele Naționale Satu Mare

A consemnat Adriana Zaharia

P.S. Dacă s-a ratat amplasarea unei plăci comemorative pe zidul fostei sale case, situată pe strada Petre Maior Nr. 11 B, cu ocazia împlinirii a 55 de ani de la moartea sa, să sperăm că nu se va rata următoarea ocazie, împlinirea la 30 august a 136 de ani de la nașterea sa. Împreună cu conducerea Muzeului Județean se vor face demersurile necesare.