Asculta acest articolToată lumea se întreabă cum a apărut peste noapte interesul pentru viața din închisorile comuniste. În două țări se dezbate acest subiect, în Rusia și în România. Președintele Putin, provenit din fostul KGB, are toată înțelegerea pentru cei care au aplicat politica lui Stalin. Foștii torționari sunt tratați ca orice alți foști ofițeri din armata sovietică. Au ucis milioane de oameni în gulag, dar nu au fost trași la răspundere considerându-se că nu au făcut altceva decât să-și facă datoria. Fenomenul își are explicația în faptul că URSS nu a căzut în urma unei revolte populare, imperiul răului destrămându-se de sus în jos, planificat.
Cu atât mai de neînțeles este situația din România. Au murit, au fost întemnițate, au fost deportate milioane de oameni. A venit revoluția, comunismul a căzut. Victimele au putut vorbi despre ce li s-a întâmplat, dar călăii au rămas nepedepsiți. A fost condamnat comunismul, ca sistem, însă cei ce l-au aplicat au rămas neatinși de biciul dreptății. Brusc, după 23 de ani redescoperim torționarii din anii ’50, în figurile unor bătrâni pensionari. Foști milițieni, subofițeri sau ofițeri, se bucură de pensii bunicele. În tinerețe au fost niște brute, sistemul oferindu-le șansa de a-și arăta fața inumană, primitivismul, sălbăticia. Le făcea plăcere să chinuie deținuții, îi puteau omorî fără teama că vor fi trași la răspundere. Problema este că nici după 1989 nu au răspuns pentru crimele lor.
Întrebarea este de ce? Răspunsul cel mai simplu este pentru că revoluția a fost confiscată de foștii comuniști, în frunte cu Ion Iliescu. În numele “concordiei” naționale nu s-a făcut un adevărat proces al comunismului. Pe de altă parte, istoria orală a consemnat dorința elitei intelectualității dispărute în temnițele comuniste: “Nu ne răzbunați”. Foștii deținuți politici, în frunte cu Corneliu Coposu, nu și-au fixat ca obiectiv politic judecarea criminalilor, ci pe restabilirea democrației, pe refacerea morală a societății românești.
Nu întâmplător cel mai mare adversar al partidelor istorice renăscute a fost Ion Iliescu și FSN. Dacă colonelul Vișinescu, comandantul închisorii din Râmnicu Sărat, cel numit azi torționar, se bucură de libertate și de o pensie de peste o mie de euro, trebuie să-i mulțumească PDSR-ului din primii ani de după Revoluție. Partidele istorice, ajunse la guvernare în 1996, nu au fost mânate de gândul de răzbunare. Mai departe Traian Băsescu a format o comisie prezidențială pentru condamnarea comunismului, dar fără consecințe juridice.
Spiritul justițiar reaprins după 50-60 de ani de la comiterea crimelor, și la 23 de ani de la căderea comunismului, nu este decât o ultimă răbufnire de mânie, la fel de trecătoare ca orice flacără revoluționară. Va trece așa cum a venit, fără consecințe majore. La ce ar folosi închiderea unui bătrân, fost torționar în tinerețe? Ar da senzația că până la urmă se face dreptate. Condamnarea chiar și a unuia singur ar da satisfacție nu doar urmașilor fostelor victime, ci unei societăți rămasă fără repere morale. Puținii dintre cei rămași în viață care au făcut rău trebuie luați unul câte unul și trași la răspundere. Pentru restabilirea dreptății niciodată nu este prea târziu, în schimb vremea răzbunării a trecut. Deci, să se facă dreptate, fără patimă.
