Asculta acest articolJocurile vikinge de masă medievală, precum cele regăsite pe o tablă de joc din os cu cuie la Viking Birsay, Orkney, au un cuvânt cheie în tradiția lor: tafl, provenind din limba norvegiană veche și traducându-se drept “masă”. Acest termen se referă în general la jocuri de masă sau jocuri de societate și a fost asociat cu diverse table și piese de joc descoperite în întreaga lume vikingă. Deși se pare că aceste jocuri au avut o componentă de strategie, regulile exacte încă nu au fost identificate. Tablele de joc par să fi fost adesea confecționate din lemn, prezentând dimensiuni variate. Vikingii adesea marcau aceste table cu pătrate, asemănătoare cu cele de dame sau table de șah, sau le perforau cu găuri rotunde destinate cuielelor.
Un exemplu ilustrativ este un joc de masă și piese sculptate din fildeș de morsă, expuse la Jorvik Viking Centre din York, Anglia. Analiza detaliată a pieselor de joc descoperite în diverse locații vikinge arată că multe dintre acestea au fost realizate din os de balenă.
Arheologii susțin că vânătoarea de balene a fost o activitate practicată înaintea perioadei vikingilor, aceștia urmărind balenele pe coastele norvegiene și vest-europene. În plus față de osul de balenă, s-au folosit și alte materiale precum sticlă, chihlimbar, lut și piatră pentru confecționarea pieselor de joc. Această diversitate de materiale reflectă complexitatea și interconectivitatea lumii vikingilor, unde abilitățile strategice puteau aduce beneficii considerabile celor implicați în aceste jocuri vikinge.
Nimic nu era mai periculos decât un viking înfometat – cu excepția, poate, a unui viking furios. În saga-urile islandeze, sărbătorile au jucat un rol de prim-plan, oferind un cadru esențial pentru evenimente precum nunți, înmormântări, ritualuri și sărbători sezoniere, inclusiv cele legate de recolte. O piatră pictată din Gotland ilustrează atmosfera solemnă a ospățului și a băuturii în timpul epocii vikingilor.
Excavările arheologice în Islanda au dezvăluit urme ale faunei, precum bovine, oi și porci, în fermele vikinge, sugerând că nordicii se bazau pe produsele lor domestice. Analiza chimică a polenului și a semințelor de la fermele islandeze a dezvăluit concentrații semnificative de orz, indicând că berea era larg consumată în timpul sărbătorilor vikinge. Descoperirile arheologice au arătat că vikingii obișnuiau să servească berea în căni de lemn sau coarne de vită. Cuplurile vikinge îndrăgostite se bucurau de băuturi în vase din metal, pahare de sticlă sau coarne de băut decorate cu argint sau aur.
Chiar dacă sărbătoarea aducea o schimbare de ritm și un sentiment de bucurie, aceasta nu era doar o pauză distractivă. Sărbătorile îndeplineau și rolul de strategii socio-politice mai ample. Invitându-și oaspeții la mese bogate în mâncare și băutură, liderii vikingi stabileau rețele de ierarhie și reciprocitate. Prin generozitatea cu mâncare și băutură, vikingii consolidați puterea și întăreau legăturile sociale, creând un cadru propice pentru consolidarea statutului și puterii în comunitate.
Chiar dacă vikingii și-au lăsat amprenta pe întregul glob, nu au reușit să evadeze niciodată de sub influența frigului. La sfârșitul secolului al IX-lea, vikingii au ocupat York în vechiul regat anglo-saxon al Northumbriei. Excavațiile de la postul comercial Jorvik din York au adus la iveală dovezi ale diverselor industrii artizanale, inclusiv ale producției de patine. Interesant, patinele de os nu erau specifice doar orașului York; arheologii au descoperit peste 670 de astfel de patine doar în Suedia. Vikingii foloseau oase de picioare de cal, le aplatizau și le neteziau la partea inferioară, adăugând o gaură la un capăt. Prin inserarea unei curele de piele în orificiul din os, aceștia fixau patina la gleznă cu ajutorul unui cuier de lemn.
Atât adulții, cât și copiii beneficiau de patinele de os, iar arheologii presupun că vikingii le utilizau pentru a se deplasa mai rapid pe iazurile înghețate. Se crede că aceste patine puteau servi și pentru a organiza curse competitive, oferind o altă dimensiune sporturilor pe gheață. Kali Kolsson subliniază că maestria în acest sport necesită antrenament și pricepere, iar cei care stăpâneau arta patinajului puteau câștiga respect și prestigiu în societatea vikingă.
Hnefatafl, cunoscut drept “jocul Vikingilor”, este menționat frecvent în Sagile Islandeze și reprezintă un joc în doi jucători, fiecare reprezentând o armată. Desigur, regulile precise ale acestui joc nu au fost recuperate, însă istoricii și arheologii au reușit să reconstruiască elementele de bază. Scopul aparent simplu al jocului este de a captura hnefi, o piesă ce reprezintă regele sau șeful.
La începutul jocului, hnefi-ul este plasat în centrul tablei de joc și este apărat de către oponenți, așezați în jurul marginilor tablei într-un model de romb. Jucătorii pot muta piesele doar în unghiuri drepte, iar pentru a captura un adversar, trebuie să ocupe două pătrate verticale sau orizontale adiacente în jurul piesei. Pentru capturarea hnefi, toate cele patru pătrate din jurul său trebuie să fie ocupate. Dacă hnefi ajunge la unul dintre cele patru colțuri ale tablei, jucătorul care l-a plasat acolo câștigă. Jocul implica strategie și agresivitate, reflectând abilitățile potrivite pentru vikingi.
Scândurile de Hnefatafl au fost recuperate din mai multe situri funerare. De exemplu, nava Gokstad din Norvegia, datată aproximativ în anul 900 d.Hr., conținea o tablă de joc dedicată Hnefatafl și merels (cunoscut și sub numele de morris pentru nouă bărbați). Piesele de joc au fost realizate din diverse materiale precum os, dinți, chihlimbar și sticlă. Deși jocurile precum Hnefatafl sunt adesea asociate cu vikingii, ele preced perioada medievală, iar existența unor jocuri similare este documentată și în alte culturi, precum cea romană, care avea Ludus Latrunculorum sau latrones, un joc strategic similar. Astfel, Hnefatafl evidențiază o cultură rafinată de strategie, sugerând că vikingii au căutat să extindă această tradiție în timpul explorărilor lor.
Imaginează-ți un războinic viking. Poartă el o cască cu coarne? Deși multă lume asociată cu populara imagine a vikingilor, arheologii nu au găsit niciodată dovezi ale căștilor cu coarne în săpăturile din lumea vikingă. O placă de bronz descoperită în Suedia, care înfățișează o persoană cu coarne, a dus la speculații că vikingii puteau purta astfel de accesorii în contexturi cultice. Cu toate acestea, ideea căștilor cu coarne a fost preluată de literatura arheologică și a captivat imaginația publică. Richard Wagner a popularizat această imagine, iar divele nordice au apărut pe scenele de operă purtând căști ornamentate. Astfel, muzica și arta au jucat un rol esențial în formarea imaginii populare despre vikingi.
Din punct de vedere istoric, vikingii au fost adepții multor instrumente muzicale. Descoperiri precum un lur de lemn și cinci zdrănitoare de pe nava Oseberg oferă indicii asupra diversității instrumentelor folosite. Flute confecționate din oase de animale precum vaci, căprioare și păsări au fost găsite în siturile arheologice. În contrast cu flautele moderne, vikingii cântau la instrumente mai scurte, cu găuri dispuse în grupuri de trei până la șapte degete. La York, s-a descoperit un set unic de nai, instrument realizat dintr-o cimă dreptunghiulară cu cinci găuri laterale.
Muzica deține o prezență semnificativă în saga și mitologia nordică. Zeul nordic Heimdallr, de exemplu, avea un corn numit Gjallarhorn, care urma să fie suflat la venirea lui Ragnarök. Sagile menționează frecvent cântatul și harpa, asociindu-le adesea cu zeul Odin. O formă de divertisment specifică implica cântăreți de harpă încercând să impresioneze regii cu cântece precum “Tune de căpcăună”, “Visătorul” și “Plundering-song”. Astfel, muzica oferea vikingilor talentați o modalitate de a se evidenția și de a aduce bucurie în inimile celor puternici.
Vikingii erau meșteșugari ai poveștilor, iar Skalzii, acei poeți și povestitori talentați, și-au câștigat renumele prin versurile lor poetice și poveștile eroice. Acești Skalzi călătoreau prin lumea vikingilor, împărtășindu-și cântecele și povestirile în sălile mari ale așezărilor sau la curțile regilor. Poveștile lor erau adesea așteptate cu nerăbdare la sărbători și la adunările mari.
Skalzii nu doar încântau audiența, ci și aduceau un omagiu gazdelor lor prin povestiri onorifice despre vitejie și curaj. La rândul lor, regii sau domnii răsplăteau această artă a povestirii oferind daruri generoase Skalzilor. Printre cele mai apreciate cadouri se numărau inelele de aur, care au devenit nu doar simboluri ale realizărilor Skalzilor, ci și obiecte prețioase cu o valoare simbolică profundă.
Poveștile spuse de Skalds nu doar că divertisau, dar erau și extrem de precise din punct de vedere istoric. Așadar, acești meșteșugari ai cuvântului nu doar își încântau audiența, ci și îndeplineau rolul de a-și menține gazdele puternice fericite prin povestiri care îmbinau măiestria artistică cu autenticitatea istorică.
Descoperirile arheologice au adus la lumină zaruri fabricate din coarne și os, reprezentând o parte fascinantă a vieții vikingilor. Aceste artefacte indică faptul că zarurile erau confecționate nu doar din materiale comune, ci și din fildeș valoros de morsă și oasele altor animale. Interesant este că, înainte de Epoca Vikingă, zarurile erau deja prezente și au fost găsite în contexte arheologice din Norvegia din Epoca Fierului.
Descoperirile arată că zarurile vikingilor nu aveau doar un scop recreativ, ci probabil jucau un rol semnificativ în jocurile de strategie practicate de aceștia. Totodată, este plauzibil să fi fost implicate și în jocuri de noroc, oferind vikingilor oportunitatea de a-și testa norocul și abilitățile într-un mod distractiv și captivant.
Este de înțeles că zarurile au fost prezente în înmormântările ce conțineau și scânduri pentru jocul Hnefatafl, sugerând că aceste obiecte erau asociate cu activități recreative și sociale. Pentru vikingi, aruncarea reușită a zarului nu era doar o simplă întâmplare; putea fi un mijloc de a obține suveniruri străine, monede de argint și aur, contribuind astfel la îmbogățirea norocoșilor vikingi și la câștigarea respectului și puterii în comunitatea locală.
Termenul “knǫttr” înseamnă “minge” în norvegiana veche. Arheologii presupun că aceste mingi erau obiecte dure, probabil confecționate din lemn sau metal, deși nu s-au păstrat bine în evidența arheologică. O saga islandeză din jurul anului 1300 d.Hr. descrie un joc de minge violent care a avut consecințe serioase, cum ar fi un braț dislocat, un picior rupt, un gât rupt și un ochi scos din orbită. Este posibil ca unele dintre aceste jocuri să fi fost mai blânde, dar jocul knǫttr părea să solicite oase puternice. În timp ce se recuperau, vikingii anticipau cu nerăbdare și câteva jocuri mai puțin intense.
Atât adulții, cât și copiii se bucurau și participau la diverse sporturi de competiție, asemănătoare altor culturi antice. În plus față de jocurile cu mingea, care implica un fel de băț, similar cu cele folosite în hochei, alte sporturi populare vikinge includeau lupte și alte concursuri fizice. Aceste activități le ofereau vikingilor posibilitatea de a-și demonstra priceperea fizică și abilitățile atletice. De asemenea, vikingii se angajau în vânătoare și curse cu cai.
Lupta cu sabia, esențială pentru cultura războinică a vikingilor, ar fi putut fi și ea practicată într-un context competitiv. O figurină a unei Valkyrie oferă o idee despre modul în care ar fi putut arăta un războinic pregătit pentru luptă. Fiecare sport oferea vikingilor o modalitate de a se relaxa, dar și de a-și arăta forța, agilitatea și puterea într-o lume plină de provocări.
În jurul anului 1831, a apărut o descoperire emblematică pe insula Lewis din Scoția – Armata Chessmen. Descoperirea a constat în 78 de piese de șah, inclusiv 14 bărbați de masă și o cataramă, toate sculptate din fildeș de morsă și datând aproximativ între 1150 și 1200 e.n. Detaliile privind cine a descoperit aceste piese și locul exact rămân încă un mister. Această comoară conținea suficiente piese pentru a constitui patru seturi complete de șah.
Piesele de șah Lewis Chessmen seamănă cu stilurile din Trondheim, Norvegia, iar aceasta nu este o coincidență. În secolele al XII-lea și al XIII-lea, Insula Lewis a făcut parte din regatul Norvegiei. O teorie sugerează că un comerciant norvegian, având probleme în timpul călătoriei sale către Insulele Britanice, a îngropat aceste piese de șah în speranța de a le recupera ulterior. Alte speculații consideră că setul de șah ar putea aparține unui lider local.
Artizanii au sculptat piesele din fildeșul colților de morsă și, posibil, din os de balenă. Vikingii vâna morsa în zone precum Groenlanda, Islanda și Norvegia. Cu toate că aceștia călătoreau des în Groenlanda și Islanda, obținerea colților de morsă ar fi fost o resursă costisitoare. Analiza pieselor arată o varietate de dimensiuni, modele și finisaje, indicând o diversitate de abilități în rândul artizanilor.
Originea jocului de șah poate fi urmărită în jocul indian Chaturanga, iar între secolele al VIII-lea și al XII-lea d.Hr., șahul a câștigat popularitate în Europa. Piesele de șah Lewis par să reprezinte o intersecție culturală. Interpretarea unor piese, în special cele a călăreților, este subiect de dezbatere. Unii susțin că aceștia își mușcă scuturile, un comportament asociat cu berserkerii vikingi, în timp ce alții argumentează că purtau zale, sugestie a unei perioade de tranziție culturală. Indiferent de interpretare, aceste piese sugerează că, chiar și după sfârșitul erei vikingilor, amintirile despre cultura nordică au persistat, iar jocurile lor au fost o modalitate de a eterniza această tradiție.
EDIȚIA A TREIA A FOST UN REAL SUCCES
Fii primul care comentează