Asculta acest articolÎn al doilea rând, enunţarea unei crize acolo unde nu există decât un conflict oarecare, ar provoca o criză adevărată.
În sfârşit, recunoaşterea oficială a existenţei unor crize ar fi total neproductivă pentru guvern. Ar însemna să se autodenunţe.
Să vedem dacă opoziţia are capacitatea de a analiza la rece situaţia reală din România, situaţia socială şi economică, sau doar inventează probleme acolo unde nu există.
Politicienii, în culise, au un altfel de discurs. Vorbesc despre strategiile care ar fi cele mai potrivite pentru a-şi dărâma adversarii. Nu doar cei reali, din partidele concurente, ci adversarii din interior, proprii colegi.
Întâlnirile politicienilor includ poveşti despre ce nu s-a întâmplat în trecut, şi poveşti despre ce nu se va întâmpla nici în viitor.
Politicianul român trăieşte sub magia conflictului. Toate partidele cred că problemele nu se pot dezvolta fără conflict. AUR adevereşte acest lucru.
Ascensiunea formaţiunilor de genul acesta se hrăne;te din crize, din nemulţumirile generale. Nu doar AUR, ci şi USR, Forţa Dreptei, PMP, observă ce nu funcţionează, însă nu-şi doresc rezolvarea problemei constatate.
Lumea întreagă traversează o perioadă de exacerbare a conflictelor. Două războie, unul mai crud decât celălalt, au izbucnit imediat după sfârşitul pandemiei de covid. Poate că, în urma acestor serii de crize, va apare un alt concept al conflictului, pe care fiecare partid să-l utilizeze în mod constructiv, ca pe o competiţie.
Poate cum un partid, aşa cum nicio persoană, nu poate fi cunoscută aşa cum este cu adevărat decât după ce intri în conflict cu ea, nici două partide nu se cunosc unul pe altul decât după ce intră în conflict. Avem, iată, două partide care vor să lase impresia că ;i-au dat mâna pentru a scoate ţara din criză, însă adevărul este că se înţeleg ca pisica şi câinele.
Vrea cu adevărat PNL să fie un succes reforma propusă de Marcel Ciolacu, şi asumată de PSD ca şi când ar fi elaborat-o singur? Nici vorbă.
Conflictul legitimează forţa unui partid. Ludovic Orban şi-a botezat grupul Forţa Dreptei. Nu invoci cuvântul “Forţă” dacă nu vrei să pleci la război.
Pe de altă parte, dacă nu s-ar certa între ele PNL şi PSD nu ar ajunge să se cunoască. Fără război nu este nevoie de generali, de strategi. Războiul, conflictul, legitimizează existenţa comandanţilor. Şi invers.
Fără armată nu poţi fi comandant. Asta o demonstrează la nivel cel mai de sus, profesional şi politic, căpitanul de cursă lungă Traian Băsescu.
Mai este fostul preşedinte Traian Băsescu căpitan de cursă lungă, în politică? După ce nu mai are un partid puternic în spate a devenit un oarecare om politic, fără anvergura de altădată. Tot atât de adevărat este că populaţia are o aversiune faţă de conflicte, însă nu atât de mare încât să nu-i accepte pe liderii radicali, gen George Simion şi senatoarea Şoşoacă. Conflictele, mai mult sau mai puţin nocive, având consecinţe dezastruoase, sunt adânc înrădăcinate în tradiţia politică, nu doar românească.
În noua situaţie internaţională, conflictele politice din România par jocuri de copii. Din păcate, nici pandemia, nici criza energetică, nici războiul din Ucraina, iar acum şi cel din Israel, nu vor descuraja partidele.
Se zvoneşte că PNL face simulări ca să vadă ce avantaje ar avea dacă ar ieşi de la guvernare. Este o situaţie tipică pentru toate alianţele politice, pentru toate coaliţiile de guvernare pe care le-am avut până acum, să se spargă înainte de a ajunge la o finalitate benefică pentru ţară.
Există conflicte necesare, cum ar fi o luptă de eliberare, o bătălie pentru drepturile elementare ale omului, şi există conflicte total inutile.
În pragul unui nou război, mai crud decât cel din vecini, se pune întrebarea, la câte conflicte politice interne poate rezista România? Oare îşi pun această întrebare politicienii noştri?
