BIOGRAFIE

O pagină din filosofia de viaţă a dr. Vasile Lucaciu

Asculta acest articol

Numele lui apare frecvent în studii şi lucrări de specialitate. Dar insistându-se pe latura politică, uneori dintr-o excesivă atracţie spre festivismul istoric, s-a pierdut în negura timpului imaginea omului de cultură, a filozofului şi publicistului Vasile Lucaciu.

În anii petrecuţi la Satu Mare, Vasile Lucaciu a elaborat şi publicat în trei volume lucrarea “Instituţiuni filosofice” (1881-1884) , bine primită de opinia publică românească. George Bariţiu  a fost printre primii care au enunţat în “Observatorul” şi “Transilvania” apariţia volumelor socotite “un studiu serios în specialitatea ştiinţei filosofice”.

În anul 1883, pentru a contracara activitatea “Societăţii Szécsenyi”, împreună cu avocaţii sătmăreni Simion P. Desseanu şi Ioan Pop, Vasile Lucaciu a încercat să scoată un ziar pentru românii din comitatele Satu Mare, Ugocea, Maramureş, Sălaj şi Bihor. Ziarul ar fi urmat să apară o dată pe săptămână în formatul “Gazetei Transilvaniei” şi trebuia să dezbată probleme de natură politică, economică şi culturală ce reflectau cu precădere preocupările românilor din nord-vest şi să-i ajute să-şi întărească sentimentul lor naţional. Din lipsă de fonduri încercarea a eşuat.

În acelaşi an fondează “Revista catolică”, publicaţie periodică religioasă şi socială în care printre studii de drept canonic, dogmatică şi filosofie sunt presărate şi idei despre drepturile naţionale şi libertăţile popoarelor. Şi pentru că a îndrăznit să scrie Satu Mare în loc de Szatmar, încă de la primele numere ale publicaţiei, autorităţile l-au amendat pe profesorul Lucaciu cu suma de 100 florini încercând cu orice preţ să oprească răspândirea revistei.

Judecat prin prisma scrierilor sale, Vasile Lucaciu nu este deloc un răsfăţat al sorţii. Memoria culturală nu i-a reţinut aproape nimic din texte. Se pare că în cazul profesorului şi preotului greco-catolic viaţa şi activitatea politică şi diplomatică au fost mult mai importante decât opera.

 Publicăm în rândurile ce urmează un articol din perioada în care a fost deputat în Parlamentul din Budapesta.

“Mintea omenească a împărţit în termene cursul nesfârşit al vremilor. Minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani şi veacuri, se perindă într-o urmare fără sfârşit.
Şi pentru ce această împărţire în puncte şi linii mărunte a firului nevăzut al vremilor?  Deodată cu răspunsul, ce-l dăm la această întrebare, vrând-nevrând trecem pe terenul moral, ce cuprinde în sine ideea măsurării vremilor.

Slabi şi trecători, cum suntem din fire, cum am putea să ne dăm seama de isprăvile, ce le săvârşim în decursul zilelor, câte le petrecem pe acest pământ?
Din valurile veşnic mişcătoare ale existenţei, fără de început, pentru trecutul nepătruns de noi, şi fără de sfârşit, stă înainte, se înalţă fiinţa morală a omului.
Trecutul a dispărut, şi nu mai poate exista, prezentul e o clipă, ce zboară, viitorul nu are fiinţă pentru noi.

Şi în această succesiune neîntreruptă a fenomenelor fizice, care constituie universul, singur omul stă ca o stâncă neclintită, de care se frâng valurile vremilor, şi singur omul scoate la iveală însemnarea evenimentelor mărgăritarele zilelor, pe care le numeşte apoi istorice.

Aici ni se arată chipul măreţ şi tainic al omului, care cu puterea sa sufletească îmbrăţişează într-o singură şi unică concepţiune şi timpul şi universul întreg.
Mintea lămurit îi arată, că are parte de viaţă, pe care o ştie că e fără de început, şi că nu are sfârşit, şi totuşi simte, că pentru el această viaţă există numai din momentul când s-a deşteptat la conştiinţa de sine, pronunţând mărturisirea acestei conştiinţe în două vorbe: eu sunt!

Şi fiindcă această mărturisire a conştiinţei nu se mai poate ascunde, nici nu se mai poate opri în expresiunile sale, şi nu se mai poate împiedica pătrunderea ei în tainicul viitor, până unde găseşte ideea veşnicieiŞ urmează de la sine că-n această conştiinţă a individualităţii omului, în legătură cu idea eternităţii, ce i se impune, fără a o cerca, fatalmente. Ea izvorâtă din însăşi rădăcina vieţii lui, se află resolvată chestia nemurirei sufletului omenesc!

Această lege inatacabilă a firei omeneşti, gravată cu slove neşterse în inima, în conştiinţa omului, prin învăţăturile sublime ale credinţei, prin descoperirea dumnezeiască, ca printr-un cuvânt de înţelepciune suprafirească nu numai că se întăreşte, ci capătă şi o sancţiune hotărâtă, pe care cuvântul naturei numai o zăreşte în oftările sale tainice.

Aşa se combină în sufletul omului vremea cu veşnicia, nimicirea cu nemurirea. Oh, cum simţim dorul, arzător, neadormit, după stabilitate, după fericire.
Şi în lume nu le găsim. Şi totuşi, ştiind bine, că nu le găsim, în loc să abzicem de ele, mai vârtos le cercăm, mai stăruitor le dorim!
Dar cine a sădit în inima, în conştiinţa omului dorul de fericire?

I l-a sădit oare ca să-şi bată joc de el? Nu se poate cugeta o tirănie mai îngrozitoare, decât această ispravă a firei, care îşi plantează în suflet dorul de fericire, ca apoi să-ţi întindă paharul amarnic a nimicirei!

Nemurirea şi fericirea nu sunt idei inventate de oameni îmbuibaţi, ci sunt cuvântul şi postulatul naturii, care ne duc, ne înalţă peste lumea, peste universul, ce-l putem noi pătrunde, şi ne descoperă ca printr-o lucrare fermecătoare a puterilor sufleteşti: ideea mare şi atotcuprinzătoare a Dumnezeirii. Şi iată sublima unire a începutului şi sfârşitului în fiinţa desăvârşită a fiinţei celei mai desăvârşite, a veşnicului Dumnezeu!

Acum începem a înţelege acea armonie, ce se arată în universul fiinţelor, ce ne înconjoară. Nimic nu e întămplător, nimic neprevăzut, toate sunt coordonate şi supuse unor relaţiuni normale, a căror stabilitate apriori ne dovedeşte, că o inteligenţă prea înţeleaptă a stabilit acele norme de succesiuni uniforme, de transformări, de evoluţiuni, de formaţiuni deosebite, ori norme, apoi se prezintă ca manifestaţiuni a aceleiaşi voinţe nestrămutate şi ordinatoare, până când în sufletul omului conştient şi înţelegător, se constată ca o lege mare şi obştească a naturii, care statoreşte ordine şi corelaţiune între fiinţele deosebite.

Iată ideea grandioasă a adevărului despre Dumnezeu.

Astfel apare omul cu priceperea destinului în mijlocul fiinţelor din jurul său, şi prin urmare cu conştiinţa responsabilităţii pentru toate faptele sale.
Omul, centrul şi stăpânul lumii, cu povara mare a responsabilităţii morale, cum şi în ce mod îşi exprimă puterea sa spirituală?
Răspunderea urmează din relaţiunile fireşti cu lumea şi cu semenii săi, şi îndată se naşte ideea socială, familie, popor, naţiune, stat, şi cununa tuturor, biserica, semnul din afară a sentimentului religios, nedespărţit de firea omenească.

Nu sunt dară oamenii, familiile, popoarele, naţiunile aruncate numai aşa din întâmplare oarbă pe pământul acesta. Nu, ci sunt aşezate în lume de mâna Providenţei Dumnezeieşti, pentru scopuri înalte, pentru realizarea unor idealuri de perfecţiune culturală şi morală, spre scopul de a ajunge la gradul de perfecţiune desăvârşită după capacitatea sa prin cunoaşterea şi prin iubirea adevărului şi a dreptăţii.

Această fiinţă morală, omul, capabil de un progres fără margini către perfecţiune, adică perfectibil, fără mărginie, foarte frumos şi corect îşi poate preciza locul, viaţa şi destinul.

Omul e chemat la viaţa familiară, dar în familie nu se pierde, nu se distruge, nu se absoarbe individul. Omul e fiinţă socială, chemat de la natură la viaţă socială. Dar în viaţa socială nu se pierde, nu se distruge, nu se absoarbe nici familia, nici individul. Din contră, prin relaţiunile împrumutate, prin contactul social, prin concurenţa firească a inteligenţelor, se perfecţionează şi familia, şi individul.

 În mulţimea de rudenii, în viaţa publică a unui popor, iarăşi, nu se distrug rudeniile, familiile, indivizii, asemenea nici în viaţa de stat.
Aşadar legea mare firească a determinat modul cel mai înţelept şi a hotărât normele convieţuirei oamenilor, ca familii, ca naţiuni, ca state. Cu un cuvânt cuprinzător putem constata, că societatea nu e alcătuită spre vătămarea sau mărginirea drepturilor şi a facultăţilor fireşti, ci din contră spre desăvârşirea, spre perfecţionarea acelora. Legea morală firească pretinde aceasta.

De aceea trebuie să fie, autoritatea părintească, legile, spre binele comun; beneficiile, răsplata virtuţilor; sancţiunea pedeapsa vătămării ordinei sociale.
Unde se respectă aceste învăţături şi principii – societatea trăieşte în pace şi se desvoltă spre bine. În cazul contrar: decădere, demoralizare şi pustiire.
O casă sănătoasă nu se poate ridica pe temelie şubredă, pe mlaştini şi pe surpături. Statele tot atât de puţin.

Se vede, care e clădire tare, bine întemeiată, cu prospecte de statornicie. Tot aşa se cunoaşte, care alcătuire de stat e aşezată pe temelii putrede, nestatornice.
Şi acum să vedem, să scrutăm şi noi Românii, ca familie, popor, ca naţiune ce rost avem în marea societate a popoarelor, între naţiunile patriei noastre?
Mai înainte de toate avem dreptul şi datorinţa de a ne prezenta în faţa lumii cu conştiinţa individualităţii noastre naţionale.

Cu această conştiinţă naţională avem rostul de viaţă proprie în marea familie omenească, şi în special între popoarele statului, din care facem parte. Aici avem rolul şi chemarea de a ne afirma ca un element de ordine şi de civilizaţiune. Spre acest scop, prima poruncă şi condiţie este conservarea şi desvoltarea individualităţii noastre naţionale, politice şi culturale. Aşa putem fi, şi suntem pururea un factor vrednic de a fi băgat în seamă. Altfel am fi un popor în descompunere, decadenţă, şi demoralizare, ruşinea omenimei, şi vrednici de dispreţul neamurilor.

Când ne afirmăm cu conştiinţa noastră naţională, şi pretindem respectarea drepturilor noastre, ca naţiune: ne împlinim o datorinţă mare şi sfântă.

Nici o exagerare, nici o pretenţiune nedreaptă, ci o măsură justă, precum trebuie să derive din cunoştinţa poziţiei noastre coordonate cu celelalte popoare, cu care împreună formăm statul.

Prin urmare statul are datoria de a ne respecta aceste drepturi, a se îngriji, ca justele noastre postulate să fie împlinite. Asta pretinde legea mare firească, pe care se întemeiază viaţa popoarelor.

Şi statele tot numai pe această temelie pot să trăiască. Cine vrea să falsifice aceste principii, acela distruge statul însuşi şi este duşman al statului.
Politica noastră naţională nu este o apucătură de nişte oameni îmbuibaţi şi neliniştiţi, ci este expresiunea firească a conştiinţei naţionale care are dreptul să aspire netăgăduit la existenţă şi la desvoltare, aşa, cum bunul Dumnezeu l-a lăsat în virtutea legilor fireşti.

Cel ce ne apreciază în luptele noastre drepte, dovedeşte, că respectă legile naturii, şi vrea să vadă statul întărit pe temelie tare şi solidă. Cel ce ne combate, şi ne duşmăneşte pe noi, se răsboieşte cu legile firii, şi surpă temelia statului, duce ţara la pierire. Datorinţa noastră naţională şi patriotică ne impune deci, să stăruim cu toată energia şi hotărârea pe calea luptelor măreţe, întreprinse pentru realizarea programului politic-cultural-naţional. Totdeauna se cuvine să dăm samă faţă de marile datorinţe ce le avem faţă de biserica, faţă de naţiunea, faţă de patria noastră“.

(Lupta, anul IV,  14 ianuarie 1910, paginile 1-2)

****

V-am delectat cu o pagină din filosofia de viaţă a dr. Vasile Lucaciu. Deşi remarcabil, intelectualul a pierdut bătălia cu luptătorul.
Bun cunoscător al lui Toma din Aquino şi al filosofiei de inspiraţie teologică, Lucaciu vine în prelungirea spiritului Şcolii Ardelene fiind adeptul purificării limbii. Disputa purtată alături de Ioane Marcu împotriva lui Titu Maiorescu pe marginea noilor norme gramaticale, va face subiectul unui alt articol.

Bibliografie:

Tiron Albani, Leul de la Şişeşti. De ce s-a prăbuşit Monarchia Austro-Ungară, ediţia a II-a, Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016
Augustin Iuga, Cu privire la Vasile Lucaciu: acte, documente, procese, Cooperativa notarilor, Baia Mare, 1940
Valeriu Achim, Aurel Socolan, Vasile Lucaciu luptător pentru drepturile românilor şi unirea Transilvaniei cu România, Comitetul pentru cultură şi artă al judeţului Maramureş, Muzeul Judeţean Baia Mare, 1968
Ion Iacoş, Valeriu Achim, Dr. Vasile Lucaciu luptător activ pentru unirea românilor, Texte alese, Testimonia, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988
Sorin Lavric, Scrisul etimologic, România Literară, nr. 38/2009