Asculta acest articol
Războiul bate la ușă, dar foarte discret, ca un hoț care vrea să afle dacă este cineva acasă. Rusia, ne place sau nu, este o mare putere militară și din când în când cere să i se recunoască statutul de forță egală cu cealaltă mare putere militară de peste ocean.
După dezmembrarea Uniunii Sovietice și desființarea Tratatului de la Varșovia, raportul de forțe părea să încline în favoarea NATO.
Țări din sfera de influență a fostului URSS și-au reluat parcursul european întrerupt după 1945, fiind cooptate în structurile euro-atlantice NATO și UE. Blocul socialist, URSS, a pierdut competiția cu lumea liberă, însă nu definitiv. După 30 de ani Federația Rusă, profitând de criza energetică, revine în forță bătând la porțile Europei, așa cum a făcut de multe ori de-a lungul istoriei.
Ucraina, una dintre cele mai fragile țări din estul european, este folosită ca momeală în dublu sens. Pe de o parte Rusia acuză Statele Unite că vor să extindă NATO în Ucraina, pe de altă parte SUA acuză Rusia că vrea să ocupe prin forță Ucraina.
Adevărul este undeva pe la mijloc. Cum spunea un mare înțelept, armele nu sunt bune de nimic dacă nu sunt folosite. Pe de altă parte, armele, teama de arme, mențin pacea. România devine piesă împortantă în disputa deocamdată diplomatică dintre cele două mari puteri militare datorită poziției sal geo-politică. Suntem la porțile unui imperiu și totodată la marginea altui imperiu.
Cum vom juca din punct de vedere poltic și economic poziția noastră? Zilele trecute, Ungaria aflată geografic în aceeași poziție, a început demersurile diplomatice cu Rusia. Premierul Viktor Orban a făcut o vizită fulger la Moskova. Ce va fi discutat cu Vladimir Putin?
România procedează altfel. Președintele Klaus Iohannis a anunțat că România va achiționa avioane F-16.
În același timp, România a cerut deplasarea unui efectiv militar NATO. O mie de militari vor sosi în România în aceste zile. Nu este un număr impresionant, sosirea lor având un rol defensiv, de intimidare.
Întâmplarea face ca în aceste zile să se împlinească un număr rotund de ani, 15 bătuți pe muchie, de la intrarea României în Uniunea Europeană. Parlamentul nu a pierdut prilejul de a marca evenimentul printr-o ședință festivă. Prin urmare, românii au avut parte de discursuri optimiste din partea reprezentanților grupurilor parlamentare.
Trebuie să recunoaștem că discursurile pro-UE, ca și cel pro-NATO, încă impresionează. Nu la partea discursivă este deficitară România. Ceea ce ne dezavantajează sunt cifrele. După 15 ani suntem încă în poziția rudei sărace, stăm la coadă, deseori cu mâna întinsă. Nu am fost acceptați în Spațiul Schengen. Nu am introdus moneda euro. Datorită modului în care s-a negociat aderarea, subvențiile de stat pentru agricultură sunt mult sub nivelul subvențiilor din restul țărilor cu care trebuie să concureze produsele românești.
România este mai mult o piață de desfacere pentru produsele străine decât un partener egal.
În ciuda nereușitelor, nu se pot contesta avantajele. România a făcut pași importanți din toate punctele de vedere, dar parcursul putea fi mult mai bun. Vina, desigur, cade asupra clasei politice. Un punct vulnerabil rămâne reforma justiției. Evaziunea, corupția, rămân pete negre, probleme ce par insurmontabile. Rămâne în sarcina viitoarelor generații politice depășirea acestor piedici în calea progresului social, a prosperității economice.
Cum va arăta viitoarea clasă politică? Judecând după situația educației, a învățământului, nu sunt motive de optimism excesiv. Poate că în viitorul nu prea îndepărtat, poziția geo-strategică a României va deveni unul dintre marile avantaje din toate punctele de vedere.
