Asculta acest articolCorpul parlamentarilor, deputați și senatori, în mentalul poporului reprezintă “clasa politică”. Adică parlamentarii s-ar face vinovați pentru toate relele care s-au întâmplat și se întâmplă în continuare.
Parlamentarii au modificat de zeci de ori legea Educației, parlamentarii acceptă pensiile speciale, tot ei au votat legi defecte în aproape toate domeniile, în probleme de fond funciar, în Sănătate, în Justiție, în domeniul fiscal, în administrația locală.
Majoritatea parlamentară învestește guvernul și cheamă la ordine miniștri, pe primul ministru, prin comisii trag la rost șefii instituțiilor, inclusiv pe șeful SRI.
Acestea sunt doar câteva din atribuțiile puterii legislative care datorită modului defectuos în care merg lucrurile în România parlamentarii sunt încadrați în ceea ce se numește în mod peiorativ “clasă politică”.
Datorită acestei situații președintele țării este văzut ca omul care singura persoană care poate rezolva problemele, de jos până sus.
Așteptările sunt una, realizările alta. Președintele nu poate face ce își propune în programul său electoral. Emil Constantinescu și-a justificate neputința prin zicerea rămasă în istorie “M-a învins Securitatea”.
La sfârșitul mandatului președintele Traian Băsescu a ajuns la concluzia spusă în direct la un port de televiziune: “Eu v-am spus de câteva ori, ăsta e stat mafiot, na, eu ştiu ce spun.”
Aveau puterea cei doi președinți mai sus amintiți, Constantinescu și Băsescu, dar și actualul președinte Klaus Iohannis, să schimbe locurile în țară? Să nu uităm că aveau în spate partide puternice. Nu pe întreaga perioadă a mandatelor, dar toți au fost susținuți în campaniile electorale de cele mai puternice partide și alianțe, de CDR, de PNL și PDL, precum și de șefii de instituții pe care îi numește președintele.
Și acum să ne întoarcem la candidații prezidențiali propuși și susținuți de partide mai mici. Ar fi vorba despre independentul Mircea Geoană, Elena Lasconi, Cristian Terheș, Diana Șoșoacă, Ludovic Orban, poate și alții.
Unul dintre ei este Kelemen Hunor. Primele intervenții publice ale candidatului UDMR arată că are idei bune, propuneri care dacă ar fi puse în practică ar rezolva multe probleme.
Dacă printr-o minune unul dintre prezidențiabilii partidelor aflate la limita sau sub pragul electoral ar ajunge președintele țării puterea și influența lui ar fi nesemnificativă fără un partid puternic în spate.
Din cauza a ceea ce generic numim “clasă politică” nu șeful statului conduce România. El este președintele țării, dar nu el conduce țara. România este condusă pe bucăți. Un primar conduce comuna lui, un șef de instituție conduce instituția lui, un președinte de consiliu județean conduce județul lui.
Cea mai puternică instituție la nivel loc este instituția baronului local. România este fragmentată în sute și sute de bucățele pe care le putem numi “stat în stat”.
Priviți fără patimă politică, candidații prezidențiali din partea de jos a sondajelor adesea au programe mai consistente decât candidații de top, de data aceasta Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă. Programele prezentate de ei sunt în realitate expresii ale cercurile de studii ale PSD și PNL.
“Să trăiți bine!” sau “România lucrului bine făcut” cu care Traian Băsescu și Klaus Iohannis au entuziasmat publicul sunt forme fără fond, farfurii goale pe care nimeni niciodată nu va pune nici măcar o bucățică de carne sau o prăjitură.
Cu toate deficiențele unei Constituții care propune un șef de stat fără puteri executive, președintele țării rămâne un simbol al puterii, o expresie a speranței că după alegerea celui mai bun dintre cei buni tuturor cetățenilor României le va fi mai bine. Și pentru asta se consumă atâta energie, atâția nervi, atâția bani.
Fii primul care comentează