Asculta acest articol
Pe nevăzute, de la aderarea României la Uniunea Europeană au trecut 15 ani. Premierul Ciucă a remarcat că produsul intern brut s-a triplat în acești ani. Adică am produs de trei ori mai mult. Nu avem la îndemână datele prin care să facem o comparație cu alte țări, însă trebuie să ținem seama de nivelul la care se afla România după 1989. După trecerea de la un sistem planificat a urmat un adevărat haos.
S-au distrus fabricile și uzinele ce făceau fala regimului comunist, fără a se înlocui la timp cu alte forme de producție. S-au desființat cooperativele agricole de producție, dar agricultura nu a făcut un salt înainte, ci două salturi înapoi. Cu toate acestea nu există termeni de comparație între ce a fost înainte de 1989 și ce este după. Cea mai importantă realizare a celor 32 de ani este democrația, incluzând aici libertarea de opinie, libertatea de întrunire, libertatea înțeleasă ca expresia cea mai înaltă într-o societate democratică.
A spune că s-a triplat PIB-ul este cea mai banală prezentare a realizărilor. S-a triplat și nivelul de trai? Dacă sunt excluse pensiile speciale, salariile unor bugetari de lux, cifrele nu arată foarte bine. Statistica este forma cea mai simplă de manipulare. Orice premier se simte confortabil când prezintă cifrele primite de la consilieri, dar contează ce se află dincolo de cifre. Dincolo de cifre este multă, foarte multă sărăcie, multă mizerie, multe nedreptăți, până la urmă.
În cei 32 de ani, dacă vrem și în cei 15 ani de la intrarea în UE, România a demonstrat că este țara care se reformează greu. A intrat în structurile euro-atlantice, în NATO și UE, cu mare întârziere față de restul țărilor din blocul comunist. De ce? Pentru că prima generație de politicieni de după 1990 au tras România de pe linia firească, de apropiere de democrațiile vestice. Ion Iliescu și emanații revoluției din decembrie 1990, au guvernat șase ani. După 1996, președintele Constantinescu și guvernele CDR și-au demonstrat neputința de a guverna, să zicem din cauza fostelor structuri securisto-comuniste. Nu mai puțin de șapte ani au fost necesari pentru pregătirea intrării în Uniunea Europeană, în ianuarie 2007.
Se discută și acum, după 15 ani, modul în care a fost negociată aderarea. Cu mari pierderi pentru România, pentru economia autohtonă.
Există opinia aproape generalizată că România este o simplă colonie, o piață de desfacere pentru produsele țărilor dezvoltate. România a devenit o sursă de mână de lucru ieftină pentru țările care, și acum, obstrucționează acceptarea țării noastre în Spațiul Schengen.
Nimeni nu poate aduce argumente credibile că nu este mai bine acum, în anul 2022, decât era în urmă cu 15 ani, sau în urmă cu 20, cu 30 de ani. Problema este că putea fi și mai bine.
Dincolo de măsurile impuse de intrarea în NATO, de aderarea la UE, dincolo de obligațiile generale, există extrem de multe lucruri care depindeau și depind în continuare numai de voința politică a celor care administrează România.
Este un fel de a spune că o administrează, pentru că opinia generală este că jefuiesc țara, nu o guvernează în spiritul și litera Constituției.
România seamănă tot mai mult cu o țară care se opune modernizării. Cu fiecare guvern care se perindă pe la palatul Victoria, România devine o țară care refuză să se reformeze. Clasa politică, în cârdășie cu instituțiile statului, se opune oricăror reforme care ar conduce la pierderea privilegiilor obținute prin stâlcirea legilor, prin decizii populiste, care până la urmă se repercutează negativ asupra evoluției sociale, culturale, economice normale.
Nu există lucru mai rău decât să ajungem la concluzia că România este o țară care nu se poate reforma.
Când peste 80% dintre cetățeni cred țara se îndreaptă într-o direcție greșită exact la concluzia asta ajungem.
