Asculta acest articolNu trebuie să fii meteorolog ca să-ți dai seama că va ploua dacă sunt nori pe cer. Nu trebuie să fii economist ca să înțelegi că atunci când cresc dobânzile la împrumuturi nu-ți poți permite să-ți cumperi un apartament în rate. În sfârșit, atunci când cresc prețurile de la o zi la alta, când se introduc impozite și taxe despre care nici nu știai că există, se apropie o criză financiară. Iar specialiștii, incluzându-i aici și pe guvernanți, știu că după crizele financiare vin crizele economice.
Deși se întâmplă toate acestea, guvernanții ne asigură că România nu este în această situație. S-au tăiat banii de la investiții, nu s-au atras bani din fondurile UE, se majorează dobânzile la credite, se măresc accizele, dar România nu este în criză. Cheltuielile bugetare cresc, se ajustează din mers noi metode de rotunjire a veniturilor de la stat, dar România înregistrează creștere economică. Deci nu este în criză. Lipsesc doar banii pentru investiții. Și nu se atrag tranșele de miliarde de euro din fondurile europene.
Din punct de vedere moral starea națiunii este bună. Pentru că președintele trage într-o direcție, iar guvernul în alta, populația are posibilitatea să se așeze în ce tabără dorește. Ambii lideri sunt la fel de hotărâți să pornească războiul. Președintele amenință cu proteste de stradă, majoritatea parlamentară se gândește cum să modifice legile justiției.
Schisma dintre judecători și procurori în CSM, organismul care asigură independența Justiției, s-a produs chiar în momentul în care proiectul de modificare a legilor justiției este pregătit să intre în dezbatere parlamentară. Ca și în cazul partidelor, populației i se oferă șansa de a susține tabăra procurorilor sau tabăra judecătorilor. În rest, toată lumea dorește o justiție independentă. După cum se vede, aecastă independență se vede diferit. Procurorii o văd într-un anumit mod, judecătorii în altul. Partidele, incluzându-l aici și pe președinte, la rândul lor văd în mod diferit independența Justiției. Un factor unificator nu se arată la orizont. Probabil se va apela la soluția extremă: protestele de stradă. Care pe care.
Dacă nici acesta nu este un semn al crizei înseamnă că lucrurile pot degenera și mai mult. Mai este loc pe viitor pentru confruntări și mai dure.
După revoluția anti-comunistă din 1989 s-au cerut mereu alegeri anticipate, dar nu s-a ajuns niciodată la întreruperea unui mandat. Parlamentarii nu-și votează plecarea. Poate că de data aceasta, oarecum ca un preambul la Centenar, s-ar putea trage o linie de demarcație și să se organizeze noi alegeri parlamentare. Acesta ar fi un argument suficient de puternic să se recunoască existența unei crize profunde a societății.
Paradoxal este faptul că majoritatea parlamentară este la fel de puternică pe cât este de contestată. Opoziția, din contră, pe cât de firavă este în parlament, pe atât de mult are susținerea societății civile. Dar la confruntarea directă din stradă majoritatea este slabă, iar opoziția este cea puternică. Principala armă a coaliției de guvernare PSD-ALDE este votul din parlament, pe când arma opoziției este demonstrația stradală. Din păcate, din stradă nu poți impune guvernului să facă mai multe investiții care, rotind banii din taxe și impozite, aduc bani la buget, nici nu-l poți obliga să atragă fondurile europene. În schimb îl poți obliga să adopte legile justiției în forma dorită de procurori sau de judecători. Nici aici lucrurile nu sunt clare, deși se spune că judecătorii au avizat pozitiv pachetul de legi propuse de ministrul Toader, iar procurorii negativ.
Se poate pune și întrebarea: care criză este mai gravă, cea economică sau cea morală? Mai grav este că ele se îmbină, împreunate ducându-ne spre prăpastie.
Parcă ni se face dor de “consensul” lui Ion Iliescu, consens pe care îl invoca tot mai intens pe măsură ce dezbina populația.
