TRADIȚIE ȘI CREDINȚE

Trei zile şi trei nopţi de spectacol şi culoare în cadrul ceremonialului nunţii la oşeni

Asculta acest articol

S-a dat startul oficierii căsătoriilor, odată cu încheierea Postului Mare

Cultura populară din zona de nord-vest a Ardealului are câteva specificităţi care se deosebesc categoric de celelalte zone etnografice ale țării. Este vorba, în special, despre elementele particulare care reprezintă sarea şi piperul nunţii din Ţara Oaşului.

Considerată pe bună dreptate un adevărat spectacol, evenimentul este pregătit cu meticulozitate de întreaga familie şi comunitate, nu doar de tinerii care îşi vor uni destinele pe vecie. Părinţii, în primul rând, privesc evenimentul cu maximă responsabilitate, considerând prioritară partea financiară a viitorului cuplu. Astfel, viaţa economică a viitoarei familii, asigurată în special prin sistemul de moştenire a averii, era intens discutată înainte de îndeplinirea acestui ritual de trecere, şi anume nunta.

Viitorii miri se îngrijeau odinioară, la fel ca şi astăzi, să îndeplinească fiecare ritual ancestral, fiecare act magic pe care îl presupune marele eveniment. Ne referim aici la pregătirea zestrei, alegerea nănaşilor, chematul la nuntă, împletitul miresei, alcătuirea steagului de nuntă, invitarea tuturor sătenilor la marele eveniment, despărţirile tinerilor de prieteni, prin roata feciorilor şi a fetelor, cununia, ospăţul, la care participa toată suflarea satului, belciugul miresii, toate aceste momente fiind însoţite de danţuri, ţâpurituri, topotituri.

Desigur că de la nunta oşenească nu puteau lipsi, înainte de toate ritualurile de trecere, actele cu rol de prezicere a destinului. Reminiscenţe ale acestor cutume se regăsesc şi astăzi în tradiţiile de nuntă la oşeni, însă nu atât de pregnant ca odinioară.

Împletitul miresei, proces care presupune multă migală

Totuşi, se poate spune cu certitudine că Ţara Oaşului a conservat foarte bine modul de viaţă arhaic, moştenit din generaţie în generaţie. Obiceiurile de nuntă din această zonă etnografică reprezintă o bună parte din lada de zestre a străbunilor. Nu degeaba, în fiecare sat din Ţara Oaşului există împletitoare de mirese, proces care cere multă răbdare şi măiestrie.

Este un meşteşug care se moşteneşte în familie, mama predând secretele împletitului în plasă tinerei fete. Nuntă fără mireasă împletită nu există în Ţara Oaşului, nici în zilele noastre. La fel se poate spune şi despre cununa care se aşează pe capul viitoarei soţii. Sub nicio formă nu poate să lipsească de la acest eveniment important din viaţa oşanului.

Mireasa, dar şi fata de oşan poartă “coadă lată” în anumite cazuri, înainte de cununie.
Împletitura cozii durează de la trei şi până la 8 ore, dacă lucrează la mireasă o singură împletitoare. Înainte de a se începe împletitul cozii, părul se unge cu untură de porc, sau cu unt din lapte de oi, apoi este pieptănat aproximativ 15 minute.
Părul se segmentează în trei secţiuni cu o undrea sau cu fusul de tors lâna: “fundurile” peste obraji, în cele două părţi laterale ale feţei, iar restul de păr se împleteşte într-o coadă pe spate.

Pentru ca să iasă o împletitură frumoasă aceasta nu trebuie să înceapă prea de jos, tocmai ca să se poată lucra mărunt. Se segmentează fiecare parte a capului în suviţe subţiri, denumite “biţi”, iar din primii trei se fac “nodoţăii”, care acoperă o parte din obraz. Denumirea de “nodoţăi” este întâlnită în Turţ, la Racşa li se spun “couţi”, iar în localitatea Aliceni li se spun “cârligăţi”.

După împletirea acestora, se aranjează restul de păr. Primii biţi separaţi se cos laolaltă cu un ac în care s-a pus mătase ori o aţă mai groasă. De obicei se foloseşte o fibră de culoare albastră, roşie sau verde. După ce este finalizată împletitura, pe spate se ataşează prin coasere un barşon pe mijloc şi o zgardă ruptă din mărgele.

Cu un bogat substrat simbolic arhaic, cununa miresei păstrează, chiar şi în zilele noastre, multe dintre ritualurile şi obiceiurile moştenite de la străbuni. Rânduiala cere ca obiectele care înfrumuseţează cununa să fie ataşate, fără excepţie, de sus în jos, şi iau forma unor spirale, romburi, triunghiuri sau cercuri. Principala culoare aleasă pentru a decora cununa este roşul. Bumbuştii din fir de fibră roşie sunt răsuciţi în spirale, de la centru spre margini şi sunt lipiţi cu cir, pe un bumb de hârtie creponată legată cu aţă şi lipit şi apoi pe un cerc decupat din carton.

Cotătorile sub formă de romb se fixează pe o sârmă de cupru petrecută în spirală. Legătura dintre cunună şi coadă este realizată printr-un barşon. Pe acesta erau cusuţi bănuţii de aur găuriţi şi înşiraţi de-a lungul barşonului. Astfel, întregului ansambul decorativ i se conferea un anumit echilibru.

În unele localităţi din Ţara Oaşului s-a renunţat la acest accesoriu, fiind înlocuit cu bani puşi în interiorul cununii. Coada lată, chiar dacă nu se realizează la fiecare mireasă din părul său natural, ci în unele cazuri dintr-o bucată de material tare, este decorată cu mărgele, barşoane, şi lăţitare, care fac trimitere la elemente cosmice.

Socaciul avea unul dintre cele mai de seamă roluri în cadrul nunţii

La nunta oşeneacă tradiţională se mânca din blide de lut, cu linguri de lemn, şi se bea vinul, pălinca sau apa din strachini de lut. Zama, făcută din carne de oaie, umplura, pita de mălai, boacele sau plăcintele nu erau nicăieri mai bune decât la nunta care se făcea odinioară în satul oşenesc.

Socăciţele şi socacii au o ştergătoare cu rol de şorţ, care era decorată cu flori pe margini, pentru a nu-şi murdări hainele cele bune. Pregătirile de nuntă le încep cu câteva zile înainte de marele eveniment, fiind unele dintre cele mai importante persoane care contribuie la reuşita evenimentului.

Rânduiala convieţuirii în satul tradiţional presupunea ca neamurile şi prietenii din acelaşi sat să se ajute între ei la prepararea bucatelor, precum şi la servirea acestora. Era un bun prilej a se crea legături solide între neamuri, sau prietenii între locuitorii aceluiaşi sat, ori din sate diferite.

Indispensabile pentru buna desfăşurare a nunţii, socăciţele şi socacii au multe alte sarcini, pe lângă prepararea şi servirea bucatelor. ei trebuie să decoreze poarata, curtea, şura şi cortul de nuntă cu perţi colorate, confecţionate din hârtie creponată, blide, ştergare, peretare, baloane.

Tot ei au în sarcină să aleagă feţele de masă, să se ocupe de blide şi de aducerea apei, a vinului şi pălincii etc.De asemenea, asigură şi lemnele necesare preparării hranei, fac focul, sacrifică animalele pentru supă şi celelalte feluri de mâncare, aranjează mesele şi scaunele, pun becurile şi asigură bănci din scânduri pentru meseni etc.

Chiar dacă odinioară era un eveniment mult mai simplu, modest, voia bună cu siguranţă nu lipsea de la nunta oşenească. Glasul ceterii şi pălinca aveau darul de a face mai bună zama, plăcintele sau boacele care se puneau pe masă.

Ceteraşii, sarea şi pierul evenimentului

Nunta oşenească este plină de evenimente muzicale neaşteptate. Fie că ceteraşii se află în faţa şurii, lângă oalele socăciţelor, într-un colţ al curţii, în faţa porţii, pe o laiţă, sub un prun din ogradă…
Şi în zilele noastre, fiecare oşan care ştie a ţâpuri are danţul lui. Tocmai de aceea, ceteraşii nu au vreme să se odihnească deloc la o nuntă, mai ales la cele de odinioară, când nu exista o altă alternativă muzicală.

Fiecare nuntaş care ştie să ţâpurească are prilejul, prin versuri, să îşi împărtăşească trăirile, prin poveşti muzicale de dragoste, de dor, de suferinţă, de gelozie. Versurile sunt inspirate din realitate şi sunt de o sensibilitate profundă, afectivă, filtrate prin experienţa personală.

Nuntaşii aşteptau cu nerăbdare să prindă un moment în care ceteraşii să-i acompanieze, pentru a-şi zice fiecare danţul lui. Acest lucru este posibil în momentele de pauză dintre danţul fetelor, danţul miresei, roata feciorilor, danţul colacilor sau giucatul steagului.

Sufletul oşenesc nu s-a depărtat niciodată de grumazul ceterii, chiar dacă în prezent intervenţiile ceteraşilor s-au diminuat. Un alt moment de maximă intensitate a nunţii este roata nuntaşilor, unde ceteraşii trebuie să îţi dovedească măiestria în mânuirea arcului.

Apoi trebuie neapărat precizat faptul că melodiile unice, precum şi ritmurile străvechi sunt redate cu voioşie şi măiestrie de către ceteraşi experimentaţi, fără de care nunta nu se poate lipsi.
Belciugul de rămas bun de la părinţi presupune ca cetera să fie jărcuită, în acelaşi fel în care se jăluie pe bocetul de la nunta celui decedat înainte de a apuca să se căsătoreacă.

Stegaşul este considerat maestrul de ceremonii

O bună parte a nunţii oşeneşti presupune prezenţa steagului, care era jucat de stegaş. Acesta este un obiect cu încărcătură magică şi are rol de catalizator al acţiunilor rituale.
Principalul rol al stegarului este de a asigura procesualitatea coerentă a etapelor nunţii, fiind considerat, pe bună dreptate, un “maestru de ceremonii”.

El era cel care odinioară chema invitaţii la nuntă, înainte cu o săptămână.
Desigur că pentru îndeplinirea acestui rol important în cadrul ceremonialului nunţii este nevoie de nişte abilităţi, care se învaţă prin iniţiere, şi numai prin exerciţiu se poate ajunge la performanţele de a scutura steagul după ceteră, în acord cu ritmurile iuţi ale muzicii oşeneşti.

El dă cu steagul în masă când se ia belciugul, merge cu steagul de-a umăr după mireasă, apoi o duce la biserică. Un moment important în cadrul nunţii este aşezarea steagului pe pragul casei, la intrare, pentru ca mirii să calce pe el. Stegaşul mai avea rol de a sparge talgerul miresii, anunţa schimbul de daruri la mireasă, construind un dialog în grai oşenesc cu socăciţele şi starostele.

Lista cu responsabilităţile sale însă nu se termină aici. Are obligaţia de a face rost de materialele pentru steag. Acestea sunt: două chischineauă, unul alb şi unul roşu, bărbinoc, bota din alun, sârmă, palţău, chischineuaşe cu ciucalăi. Bărbinocul este verdeaţa cu care se decorează steagul, după ce a fost cules din pădure de către druşte, domnişoarele de onoare ale miresei.

Acesta se împleteşte cu aţă în nişte cununi şi apoi se cos pe vârful steagului. În crucea de bărbinoc se aşează chischineuaşele cu ciucalăi, se bat în cuie, se fixează bine de botă, la fel ca şi zgărzile cu zurgălauă. Perţâle din hârtie creponată sunt înşirate pe o aţă, iar mai apoi erau şi ele bine legate de botă.

În mod tradiţional, steagul nu are perţi din hârtie colorată. Mai demult, femeile împăturau în patru un pânzoc alb din material de la pindileu, la care ataşau, pe margini, cicălauă din fibră, precum şi alte ornamente, cum ar fi cele de brad. Chischineuaşele batiste erau adunate de la fetele din sat, care îşi scriau numele pe ele.

Chischineuaşele ajungeau, după ceremonialul nunţii înapoi la proprietare, înmânate de mireasă. Acestea se duceau la biserică, în prima duminică, într-o straiţă, de către noua nevastă.
La mijlocul pânzei steagului se împletea un cerc în relief din fire de rozmarin verde şi din florile numite cheiţa raiului, dar şi tătăişe.

În centrul cercului se pune un trandafir, realizat din hârtie creponată. În final, stegaciul găta steagul, prin fixarea zugălauălor, cele care au un clinchet cristalin. Sunt prinşi pe curele şi fixaţi puternic cu cuie de către feciori, astfel încât să nu cadă niciun element decorativ în timpul scuturării.

Ocazia de a purta hainele cele bune şi de a se reîntregi familia

Chiar dacă o parte dintre oşeni au plecat la muncă în străinătate, aceştia nu concep ca evenimentele importante din viaţa lor să se petreacă înafara Ţării Oaşului, indiferent că ne referim la botezuri sau la nunţi. Astfel, răscumpără oarecum dorul de locurile natale, prin crearea de evenimente pline de culoare în fiecare localitate a zonei etno-folclorice.

Bătrânii satului, tinerii şi copiii au acum ocazia să poarte hainele cele mândre, păstrate numai pentru zilele de sărbătoare, oferind astfel un spectacol de culoare. Tot satul se bucură şi petrece la ospăţul de nuntă, ţâpurind şi tropotind pătimaş sub grumazul ceterii, şi scuturând steagul cu foc.