Tribunalul Satu Mare l-a reabilitat post mortem pe Vancea Ioan, acuzat de crime de război

Cu câteva zile în urmă, Tribunalul Satu Mare, secţia penală, l-a reabilitat post mortem pe Ioan Vancea, fost agent detectiv judiciar în Poliţia Satu Mare între anii 1928 şi 1944.

Pe baza unui proces verbal de acuzare, pe care îl redăm mai jos, fiind învinuit ”de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război”, Ioan Vancea a fost condamnat şi a ispăşit pedeapsa de 12 ani şi 33 de zile temniţă grea. Eroarea avea să fie recunoscută în anul 1956, când Tribunalul Suprem a desfiinţat sentinţa dată în 1946 de Tribunalul Poporului Cluj, iar în 2013 a fost reabilitat de Tribunalul Satu Mare.

       Iată conţinutul integral al procesului verbal nr. 195, întocmit la 20 mai 1945 de Stanciu Nil, şeful secţiei politice a Chesturii de Poliţie Satu Mare, asistat de Lustig Emeric Carol, Weisz Ludovic (devenit ulterior şeful Securităţii din Satu Mare) şi Nove Herman în “cauza penală contra învinuitului Vancea Ioan”. Ortografia corespunde originalului.

Proces verbal de acuzare

       “A fost agent secret al poliţiei fasciste maghiare Serv. Dir. politic. În această calitate, deţinuţii politici a suspus unui tratament neomenesc. În special în timpul Ghettoului şi deportărilor evreilor a manifestat cu o atitudine criminală ţinând percheziţii în Ghetto şi percheziţii corporale pentru însuşirea valorilor preţioase ale evreilor, a supus pe evrei unui tratament barbar torturilor şi chinurilor grozave. A fost unul dintre cei mai mari călăi ale evreilor şi locuitorilor democratice.

       Lângă barbarismul la care a supus pe nenorociţii deportaţi şi arestaţi politici se face vinovat şi pentru faptul că urmărea copii mici lăsaţi de evrei la locuitori creştini, cari voiau să le mântuiască pe aceşti copii, dar acest călău din caz în caz le-a descoperit, din care motiv mai mulţi locuitori erau internaţi, iar copiii mici le-a predat Gestapoului pentru executare.

       Mai mulţi evrei evadaţi din Ghetto au fost prinşi de susarătatul şi le-a supus unui interogare şi luând declaraţiile forţate în mod cel mai barbar, chinuind săptămâni întregi pe aceşti nenorociţi. Susnumitul era călăul cel mai vestit, care nu făcea deosebire nici între bătrâni, le bătea şi tortura în diferite moduri.

       Se face vinovat pentru faptul că a realizat averi în mod ilicit, confiscând diferite valori şi bijuterii de la evrei, pe care le-a reţinut în favorul lui.

       S-a pus în slujba hitlerismului şi fascismului 100% prin care fapt este calificat prin săvârşirea de crime de războiu, adică un criminal de războiu”.

Consecinţele unui fals document de acuzare

Observăm că întreg textul procesului verbal este scris cu multă patimă, e plin de adjective, dar gol de dovezi. Pe baza acestui document – în fapt o avalanşă de acuzaţii neargumentate şi nedovedite -, ci inventate de la un capăt la altul.

       Indiferent de modul în care s-ar putea explica resentimentele acuzatorilor (faptul că toţi sunt evrei şi că întreaga lor comunitate a fost într-adevăr victima unui regim criminal), un document de acuzare nu poate fi un act de răzbunare, enunţat la modul general, împotriva unei persoane fie ea şi parte a sistemului. Fiindcă Ioan Vancea era un simplu executant care şi-a continuat în timpul războiului activitatea de poliţist începută în 1928, desigur, respectând legislaţia din acea vreme. Singura sa vină este că s-a aflat în locul nepotrivit şi la timpul nepotrivit. Pentru asta nu-i pot fi puse în sarcină fapte pe care nu le-a săvârşit. Or, sarcina acuzatorilor chiar asta era: să dovedească cine anume a săvârşit anumite fapte neconforme cu legea. În acest sens, acuzatorii s-au dovedit, dacă nu de rea credinţă, cel puţin superficiali sau incompetenţi. Doar aşa se explică faptul că acuzatul a fost reabilitat, chiar dacă după zeci de ani.

Dar să cităm din Raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, pag. 206. Aici se enumeră ”câteva din motivele (sau pretextele) arestărilor de-a lungul anilor. (…) Decretul 62 din februarie 1955 (…) prevedea ca persoanele ce s-au pus în slujba regimului burghezo-moşieresc – respectiv prefecţii, funcţionarii din administraţie, magistratură, poliţie etc. – să fie condamnate pentru (…) activitate intensă contra clasei muncitoare”. Tribunalul Militar Cluj a rejudecat cazul condamnându-l pe Ioan Vancea pe baza Decretului 62/1955 (art. 193/1 C.P.).

Tot raportul Comisiei prezidenţiale precizează că în realitate Decretul 62 ”se referea la fapte, mai precis la activităţile normale de serviciu desfăşurate în Poliţie sau Siguranţa Statului, până la 23 august 1944”.

Un raport ce infirmă acuzaţiile

E drept că numele Ioan Vancea lipseşte şi din Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului în România, raport întocmit de specialişti de renume, care numai de partizanat nu pot fi bănuiţi. (Comisia este formată din 31 de membri, avându-l ca preşedinte pe Elie Wiesel). Iată un citat din raportul din 2004, pagina 274: ”Percheziţiile  pentru descoperirea bunurilor de valoare au fost  făcute, cu cruzimea obişnuită, de Sarkozi, Csegezi şi Demenyi. Eficienţa lor a fost sporită de prezenţa unei unităţi speciale formate din 50 jandarmi din împrejurimile localităţii Merk” (de lângă Carei, azi în Ungaria). Mai cităm din raport: ”Majoritatea călăilor implicaţi în operaţiunile antievreieşti au fugit împreună cu armatele germană şi maghiară în retragere”.

De altfel, din totalul de 201 inculpaţi, deferiţi

Tribunalului Poporului din Cluj, doar 32 şi-au ispăşit pedeapsa, iar 169 de persoane, în majoritate membri ai administraţiei locale care aveau putere de decizie şi în legătură cu soarta evreilor din Gettoul din Satu Mare, nu şi-au ispăşit pedeapsa niciodată. Justiţia din Ungaria a refuzat extrădarea lor.

 Consecinţe asupra familiei

Pe  baza Ordonanţei nr. 251/1946, la 30 decembrie 1948, bunurile mobiliare şi imobiliare ale familiei Vancea au fost sechestrate şi vândute la licitaţie în folosul statului. În acele condiţii, familia a fost nevoită să  doarmă pe  duşumeaua camerei o perioadă  lungă de timp, fără să fie despăgubită.

Autorităţile au intenţionat să le îngrădească  dreptul la învăţătură al copiilor. Pentru a evita  represiunea, copiii au fost înfiaţi de fraţii Fekete. În partea confiscată a casei de locuit a fost mutat un miliţian cu sarcina de supraveghere a familiei. Pe baza notei informative a unui vecin, fiul lui Ioan Vancea a fost exmatriculat din şcoală. Şi-a reluat studiile doar cu condiţia schimbării numelui din Vancea în Fekete. Soţia condamnatului, cu toate că avea calificare de croitoreasă de dame, a fost încadrată la curăţirea grupurilor sociale.

Colportarea de date false, neverificate şi neconfirmate 

       Ca şi cum suferinţele îndurate de condamnat şi familia sa nu ar fi fost îndeajuns, datele din procesul verbal de acuzare au fost preluate, fără discernământ, de diferiţi autori şi colportate în scrierile lor. Unele publicaţii au fost prelucrate în şcolile judeţului Satu Mare şi în străinătate, inducând în eroare şi generaţiile viitoare prin propagarea de date false.
Este vorba de mai multe texte, la care ne referim în cele ce urmează.

 1. Vasile T. Ciubăncan şi colectivul – Drumul Holocaustului, Editura Ciubăncan Cluj-

Napoca 1995. ”fostul şef al biroului străinilor, Sarkozi Bela împreună cu agentul de siguranţă Vancsa Janos au identificat existenţa în oraş a trei copii evrei, în vârstă de 9, 13, şi 16 ani, ai familiei Czerman Iosif, care se refugiase în România”. (pag. 19).

Precizare: Tribunalul Militar Cluj infirmă aceste date în motivarea sentinţei nr. 880/15 mai 1957, pag. 2: ”Referitor la denunţul de care este învinuit că l-ar fi făcut împotriva copiilor lui Czermeni Iacob şi acest lucru este dezminţit prin declaraţia  avocatului Demerszy, precum şi de împrejurarea că la acea dată copii aveau o vârstă fragedă, deci nu puteau fi bănuiţi de spionaj”.

 2). Harav Naftali Stern – Emlekezz Szatmarra (Aminteşte-ţi la Satu Mare). Printed in Israel 1984 Bene-Berak. pag 210: (…) ”cel de amintire blestemată Vancsa, detectiv maghiar (…) a fost unul din bandiţii Nyilas din prima linie. Vancsa a fost lichidat de Csernin Iakab. I-a plătit cu dobândă cu propria mână moartea celor doi copii  ai săi”. (pag. 210).

Precizare: Ioan Vancea a decedat de moarte naturală; problema celor trei copii a lui Csernin a fost clarificată de Tribunalul Militar Cluj; Ioan  Vancea nu a fost membru în partidul fascist Crucea cu Săgeţi, conform documentului de  constatare din 9 februarie 1955 a Ministerului

Securităţii Statului Bucureşti.

 3). Elefant Gyuri, Csirak Csaba – Szatmari Memento – Tel Aviv, 18. 06. 2006, anexa la site-ul

[email protected]. Afişează trei mărturii, cu menţiunea: ”aceste mărturii fac parte din procesul criminalului de război Vancea.

Precizare: învinuirile sunt anulate prin decizia nr. 957 din 12 aprilie 1956 a Tribunalul Suprem. În ceea ce priveşte mărturia dată de Liedenthal Adela referitor la arestarea fetiţei Goldfinger Anna, Tribunalul Militar reţine: (…) ”declaraţia (…) nu este sinceră şi nu este coroborată cu nicio piesă din dosar”.

 4). Ioan Corneanu, Camelia Teocan – Evreii sătmăreni – istorie şi destin – ”Vasile Goldis University Press” 2010, paginile 322-325 conţin actul de acuzare din 1945. (…) ”numele celor mai sadici criminali unguri împotriva umanităţii, judecaţi de Tribunalul Poporului din Cluj-Napoca în anul 1946 (…) 11. Vancsa Ianos, agent de poliţie Satu Mare”.

Precizare: învinuirile sunt  anulate prin Decizia nr. 957 din 12 aprilie 1956 a Tribunalului  Suprem, deci în urmă cu 54 de ani.

4/a Ioan Corneanu – DACOROMANIA – nr. 26 pag. 7 – 2010: (…) ”numele celor mai sadici criminali unguri împotriva umanităţii, judecaţi de Tribunalul Poporului din Cluj-Napoca în anul 1946 (…) 11. Vancsa Ianos, agent de poliţie Satu Mare”.

Precizare: învinuirea cu săvârşirea de crime de război a fost anulată prin Decizia 957 din anul 1956, iar de ”crimă împotriva umanităţii” nu a săvârşit niciodată.

 5). Felician Pop, Robert Laszlo – Istoria secretă a Sătmarului, Editura Citadela 2010: (…) ”agentul Vancsa Janos, şeful biroului detectivilor  la Poliţia de stat ungară, a arestat-o şi maltratat-o  pe soţia lui Nagy Alexandru (…) că aceasta ar deţine acte false de identitate pe care urma să

dea evreilor pentru a-i scăpa de deportare. La fel a procedat şi cu Lakner Jolan pentru că a ţinut ascunse unele lucruri de valoare încredinţate ei de evreul Edelmann Mximilian, după care s-a dus în gettou şi l-a maltratat şi pe evreu (…).

Precizare: nu a fost şef birou; identificarea persoanelor deportate s-a realizat pe baza tabelelor întocmite în patru exemplare de comunitatea evreiască din oraş (vezi Raportul  Final…, pag. 264; Edelman Maximilian a decedat în anii 1930 (vezi Emlekezz Szatmarra, pag. 137, lucrare citată la pct. 2).

6. Randolph L. Braham (colaborator: Tibori Szabo Zoltan) – Az Eszak-Erdelyi Holocauszt Foldrajzi Enciklopediaja (Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, Editura Park, Budapesta şi Editura Koinomia Cluj-Napoca 2008, pag. 352: (…) ”Vancea Ioan a fost şeful corpului detectivilor”; (…) a participat la descoperirea averilor evreilor şi la confiscarea acestora”; (…) ”a descoperit evrei ascunşi, pe care i-a trimis în ghettouri”; (…) 11 membri ai familiei Schwartz (…) pe care poliţia deplasată sub conducerea detectivului Ioan Vancea i-a arestat. Apoi au ajuns pe trenul de deportare. Zece dintre ei au murit”.

Precizare: nu a fost şeful corpului de detectivi; arestarea familiei Schwartz a fost condusă de dr. Bela Sarkozi, şeful poliţiei politice; toţi s-au întors şi erau acuzatori la proces.

 * * *

În cele din urmă justiţia şi-a spus cuvântul. Dar cu ce preţ? Restabilirea onoarei lui Ioan Vancea a avut loc în urma unor consecinţe cumplite ale unui act de injustiţie: peste 12 ani de temniţă, privare de multe drepturi, la care s-au adăugat suferinţele familiei. Probabil că repararea pagubelor materiale, cel puţin parţial, va fi suportată de Stat. Dar daunele morale sunt în cea mai mare măsură ireparabile.

În această idee, Ioan Fekete, fiul lui Ioan Vancea, ne-a spus că îi va acţiona în justiţie pe autorii textelor de mai sus pe motiv că au terfelit onoarea unui om nevinovat, ignorând decizia Tribunalului Suprem din 1956 şi Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului în România, bazându-şi acuzaţiile exclusiv pe actul de acuzare din 1945, infirmat ulterior.