Asculta acest articolAm cunoscut situaţii similare: şi PSD după ce a pierdut, cândva, scrutinul legislativ, a tăcut, a fost tăcerea grea a unui organism epuizat. La fel şi Ion Iliescu, dacă ne aducem bine aminte, după ce a pierdut preşedinţia s-a retras în bârlog. Şi-a revenit abia când Emil Constantinescu, pe la sfârşit de mandat, a dat semne evidente de slăbiciune. Şi când, de asemenea, CDR a intrat într-un con de umbră.
În această ordine de idei nu trebuie să ne mire atitudinea PDL. Sever Voinescu spunea bine. După ce Victor Ponta a prezentat aşa – zisul raport despre starea naţiunii, în agora nu s-a auzit nicio voce democrat-liberală. De parcă premierul nu ar fi zis nimic sau de parcă PDL s-ar fi autodesfiinţat.
E şi greu să facă faţă acestei situaţii. PDL nu a mai fost în opoziţie de pe vremea când era PD şi când la cârma formaţiunii se afla încă Petre Roman iar Băsescu abia îşi începea cariera politică de lider de partid. Nu este uşor ca din partid-stat, pe neaşteptate să devii partid-oponent. Din fruntea statului să ajungi la coada vacii. De unde dominai ţara şi instituţiile ei, de la cele centrale la cele locale, de unde până mai ieri colegii tăi de partid erau directori iar acum se furişează pe coridoarele instituţiei ca indezirabili, e dificil desigur să porneşti de la început, de la zero.
Pe vremuri PNŢ se autodefinea ca un partid prin excelenţă de opoziţie. Şi aşa a fost cea mai mare parte a existenţei sale interbelice. Structurile sale aveau o atitidine justiţiară, fiecare ţărănist îşi începea discursul cu dezinvoltură cu fraza:”Fraţi ţărani, hoţii de liberali…”. Pe aceste structuri s-au construit personalităţi politice de o mare anvergură, un Maniu, un Mihalache ridicaţi ca mari oameni politici nu din guvern, ci de jos, din opoziţie.
Acum PDL numără, dacă mai numără, liste lungi de foşti miniştri, foşti secretari de stat, fosti prefecţi, directori etc care şi-au construit carierele politice ca oameni ai puterii. Numărul celor din partid care au mai fost, cândva, în opoziţie, poate fi numărat pe degete.
Ne-o putem imagina pe doamna Udrea agitând tricolorul ca la 1848 şi chemând la luptă împotriva domnitorului Gheorghe Bibescu? Nu, dar ne-o putem uşor închipui în camarila domnitorului de atunci, într-o trăsură elegantă cu o vestimentaţie strălucitoare.
Democrat-liberalii tac pentru că nu şi-au venit încă în fire. Mai repede se pune pe picioare un boxer năuc de pe urma pumnilor şi făcut în ring groggy. De asemenea tac pentru că nu ştiu ce să spună, nu pot gândi şi deschide gura, una e să dispui, să ordoni ca om aflat la putere, alta e să mături caldarâmul patru ani la rând. Nimic nu veşnic, spunea bătrânul Cicero, o sintagmă pe care e bine să şi-o însuşească orice om politic sau orice om afla pe culmile puterii.
Putem concluziona că actualii politicieni ai PDL, câţi mai sunt, nu au nici experienţa, nici vocaţia opoziţiei. Nu suntem siguri, dar au poate şi un sentiment al culpabilităţii exacerbat. Ce să invoci astăzi în faţa puterii când ţi se poate da cu tifla că şi tu ai făcut la fel sau chiar mai rău. Sau că ei trebuie să repare ponoasele create de tine. Vai de cei învinşi, „vae victis!”, a zis un comandant militar în timp ce îi deposeda de aur pe cei învinşi, puternici ieri, la pământ astăzi.
Nu ştim de unde va izbuti să scoată PDL, la suprafaţa vieţii politice, opozanţi adevăraţi, cu nerv, cu autoritate politică, personalităţi ce pot intra în arena disputelor, într-o bătălie acerbă, pe un front unde se vor schimba lovituri grele cel puţin patru ani.
