Asculta acest articol
În timp ce românii caută din ce în ce mai des vacanţele în străinătate, turiştii străini descoperă cu vădită încântare „România necunoscută”, natura sălbatică şi neatinsă de efectele distructive ale civilizţiei, locurile unde se mănâncă sănătos şi apa e bună de băut, unde viaţa de zi cu zi îşi arată splendorile pe care noi am uitat să le apreciem, scrie financiarul.ro.
Kevin Rushby a publicat recent, în The Guardian, povestea traseului său prin cotul Carpaţilor, realizată în 2011, o călătorie „iniţiatică” în care a trecut peste poduri suspendate din lemn, a dormit pe căpiţe de fân, a descoperit vişinele şi pălinca de prune, a cunoscut oamenii locului şi le-a ascultat poveştile: „Un tur al României pe bicicletă dezvăluie o lume de mit şi tradiţie, cu urşi şi lupi – precum şi cu cele mai confortabile locuri de dormit în aer liber.”
Rushby a fost însoţit în această expediţie de ghidul său, Mircea Crisbăşanu, un tânăr pasionat de ciclism, cu studii în Olanda, care organizează trasee pe bicicletă pentru turiştii străini.
“România. Înainte de a fi ajuns aici, numele îmi evoca imagini contradictorii. Pe de o parte era elementul literar: William Blacker – De-a lungul drumului fermecat şi Patrick Leigh Fermor – Între pădure şi fluviu – superbă, evocatoare şi, am realizat apoi, extrem de romanţată.
Mai era şi celălaltă perspectivă, mai puţin atractivă, oferită de televiziuni şi ziare: orfelinatele dărăpănate, execuţia lui Ceauşescu, romii trimişi de francezi în ţara lor, odioasa arhitectură stalinistă. Având în vedere incompatibilitatea aparentă a acestor două tipuri de imagini, ar fi trebuit să mă aştept ca excursia să fie imprevizibilă, dar nu am făcut-o”.
Călătoria jurnalistului a pornit de la aeroportul Băneasa „cu arhitectura lui brutală a anilor 50, aşa cum m-am aşteptat”, dar s-a îndepărtat repede de zonele urbane. Cei doi ciclişti au trecut „de-a lungul drumurilor tăcute, cu case mici, cu grădină şi băncuţă în faţa porţii, unde bătrânii se adună să privească oamenii trecând. Tinerii au părăsit de mult pacea bucolică a satelor pentru deliciile citadine”.
Pentru că salutul este foarte important în aceste zone, jurnalistul a învăţat repede formulele locale : „sărutmâna!”, „să trăiţi!”, expresii cu o sonoritate ciudată în limba engleză.
Pe traseu, Kevin Rushby a asistat la înmormântarea unei măicuţe, într-o ceremonie „simplă şi emoţionantă”. A apreciat gestul localnicilor de a agăţa, pur şi simplu, o cană deasupra fântânii, pentru a arăta că apa este bună de băut şi a descoperit că are un gust extraordianar: „de ce-ai cumpăra apă îmbuteliată când sunt atâtea izvoare de munte cu apă proaspătă şi sănătoasă?”
Pe drumurile grele de munte, oprindu-se să se odihnească pe pajiştile încărcate cu flori, a observat că efortul muncitorilor nu este mecanizat: „Oamenii manevrează furcile de fân cu o dexteritate uluitoare chiar şi înainte de ora prânzului, când gândul ar trebui să le fie, mai degrabă, la masă, şi la palincă revigornată de prună.”
Primele gazde ale celor doi, Diana şi Gigel, le-au pus pe masă roadele din gospodărie: mici tradiţionali, mămăliga, brânză de casă şi ciorbă, plus nelipsita ţuică de prune.
Jurnalistul povesteşte apoi cum a dormit pentru prima dată pe o căpiţă de fân, învingându-şi teama de insecte care l-ar fi putut deranja pe timpul nopţii: “E ca şi cum ai dormi într-un pat din puf, înalt cât o casă. La un moment dat, m-am trezit în mijlocul nopţii şi am admirat cerul înstelat”.
În contiunuarea traseului, punctat de pauzele dese pentru a „curăţa” tufele de fragi şi duzii de pe marginea drumului, Kevin Rushby povesteşte că a remarcat cum numărul căruţelor e mai mare decât al maşinilor. „Am încercat pentru prima dată vişinele, cu un gust atât de delicios, încât nu pot să cred că am trăit atât de mult fără să ştiu că aşa ceva poate să existe”.
A altă gazdă a călătorilor a fost Nelu, un vânător care l-a impresionat pe jurnalist cu poveştile lui, şi care i-a istorisit, între altele, de tatăl său, un cioban care se întreţine din ceea ce produce şi refuză să meargă la oraş. Ospăţul de care au avut parte aici a fost mistreţ cu mămăligă, ciuperci, murături, tocană cu carne de vânat, stropite cu un rosé făcut în casă şi ţuică de prună.
Finalul poveştii lui Kevin Rushby îi plasează pe cei doi în urma vânătorului Nelu, hotărât să le arate urşii care trăiesc în munţii Carpaţi. Deşi nu au găsit decât nişte urme proaspete în pădure, jurnalistul a fost convins de minunăţia peisajelor naturale ale ţării şi de calitatea umană copleşitoare a locuitorilor: „promisiunile lui Nelu sunt la fel de serioase pe cât de tare este ţuica lui de prune”.
În zona vulcanilor noroioşi, într-o pajişte în care se ridicau, printre flori, fâşii mate de abur “am stat aşa, bucurându-ne de magia stranie a locului. Nelu ne spune că nu sunt legende asociate acestui fenomen. «Voi nu aveţi aşa ceva la voi în ţară ?» mă întreabă el.
În aceste tărâmuri îndepărtate, unde există vulcani noroioşi, grote care îi fac pe oameni să creadă în poveşti fantastice şi fântâni ale tinereţii, flăcările care ard neîncetat şi se ridică din pământ nu sunt decât lucruri obişnuite.”
Fii primul care comentează