Sfânta Pelaghia (sec. III)

Asculta acest articol

Călugărul Foca din Creta, vizitând locurile Sfinte în anul 1085, notează în relatarea sa că alături de Grădina Măslinilor se vedea peştera în care a trăit o viaţă de pocăinţă şi rugăciune timp de mai mulţi ani o femeie venită din oraşul Antiohia. Călugărul cretan spune că se păstra şi o raclă cu osemintele – relicve ale acestei femei, numită Pelaghia, cinstită de toată creştinătatea drept o mare sfântă.

Sfânta Pelaghia în tinereţea ei a locuit în marea metropolă a imperiului roman de răsărit, Antiohia; practica meseria de balerină, şi pentru frumuseţea ei extraordinară era numită de către localnici: mărgăritar, perlă preţioasă. Trecând întâmplător prin faţa unei biserici, unde Episcopul Nonus predica mulţimii adunate în jurul sfântului lăcaş, s-a oprit şi a urmărit cuvintele venerabilului păstor.

Harul lui Dumnezeu a făcut-o să înţeleagă starea vrednică de plâns a sufletului său împovărat de multe şi mari păcate, căci, deşi se pregătea să devină creştină, nu avusese curajul să renunţe la distracţiile uşuratice şi primejdioase ale meseriei sale. Adânc mişcată de cele auzite, se adresează bătrânului Episcop şi-i cere sfântul Botez, promiţând să înceteze cu viaţa dezordonată de până atunci.

După intrarea definitivă în Sfânta Biserică a lui Cristos, vinde averea sa şi împarte săracilor tot ce avea, şi se îndreaptă spre Ierusalim, făcând pe jos drumul lung şi anevoios. Aici, se călugăreşte şi îşi alege locuinţa într-o peşteră de pe Muntele Măslinilor unde Cristos a asudat sudori de sânge din pricina mâhnirii adânci pentru păcatele oamenilor. Sfânta Pelaghia este reprezentată în iconografia creştină prin două momente din viaţa ei: în partea dreaptă a icoanei este arătată stând în picioare, îmbrăcată cochet şi ascultând predica Episcopului Nonus; în partea stângă o vedem în haine de călugăriţă, rugându-se înaintea unei biserici din Ierusalim.

Elogiile aduse de Sf. Ioan Gură de Aur întoarcerii şi vieţii de pocăinţă a Sfintei Pelaghia călugăriţa au lăsat oarecum în umbră amintirea unei alte Sfinte cu numele de Pelaghia, care a trăit şi a murit ca martiră tot în oraşul Antiohia, pe timpul împăratului Diocleţian, cu două veacuri înaintea balerinei convertite de Episcopul Nonus.

Această tânară martiră şi-a mărturisit credinţa şi dragostea ei faţă de Cristos într-un mod neobişnuit. Făcea parte dintr-o familie de vază a oraşului. Pe când avea 15 ani, asupra creştinilor din oraş s-a abătut sângeroasa persecuţie ordonată de împăratul Diocleţian, care poruncea să fie executaţi fără altă judecată cei ce nu acceptau să aducă sacrificii zeilor imperiului. Într-una din zile se prezintă la casa Pelaghiei doi ostaşi care îi cer să-i urmeze la tribunal. Pelaghia le cere permisiunea să treacă în camera alăturată spre a-şi schimba îmbrăcămintea.

Ştiind în mod sigur că urmează condamnarea la moarte, şi voind să evite tratamentul înjositor la care erau expuse tinerele fete înainte de execuţie, ea s-a urcat la etajul de sus şi de acolo s-a aruncat jos, sfârşindu-şi viaţa în această cădere. În mod excepţional Biserica o cinsteşte ca martiră, deşi nu a canonizat niciodată pe fecioarele care s-au sinucis. Despre Sfânta Pelaghia martiră, marele Ioan Gură de Aur spune că a fost îndemnată la hotărârea finală de însuşi Cristos, pe care îl purta în inima ei.

Numele personal Pelaghia, cu forma masculină Pelagiu, era răspândit şi îndrăgit de creştinii din Antichitate. “Martirologiul roman” aminteşte şase sfinte numite Pelaghia şi trei sfinţi cu numele Pelagiu; de asemenea, doi papi şi-au ales numele de Pelagiu.

Acest prenume derivă din substantivul Pelagos = suprafaţa întinsă a mării. Pentru sufletele credincioase, marea este simbol al nemărginirii şi bunătăţii divine, precum şi o icoană a vieţii omeneşti, cu taine şi posibilităţi nesfârşite; de asemenea, adâncul mării este luat ca expresie a marilor dureri. Numele Pelaghia – Pelagiu, poate sugera unul sau altul dintre aceste înţelesuri.

(Vieţile Sfinţilor)