Asculta acest articolPrimele zece zile ale campaniei electorale s-au scurs fără să se fi cristalizat o direcţie fermă. Multitudinea de oferte, de o diversitate pe cât de complexă pe atât de inconsistentă, nu fac decât să deruteze alegătorii. La o privire sumară putem depista cel puţin cinci direcţii spre care sunt îndemnaţi cetăţenii să le urmeze. Ordinea este aleatorie. Liviu Dragnea nu rămâne singurul vector de imagine. Poziţia oficială a PSD este dublată de intervenţiile lui Victor Ponta. Converg cele două poziţii? S-ar părea că da. Electoratul social democraţilor nu este foarte pretenţios, permiţând micile diferende dintre lideri.
Rămânând în tabăra PSD-ALDE vom observa o accelerare a campaniei. După ce a insitat o vreme pe drepturile fundamentale ale omului pe care instituţiile de forţă păreau că le încalcă în mod programatic, Călin Popescu Tăriceanu trece într-o etapă mai pragmatic-electorală lansându-se ca unul dintre posibilii premieri după alegerile din 11 decembrie. Spre deosebire de PSD, care continuă să-şi ascundă propunerea de prim ministru, ALDE se va prezenta în faţa preşedintelui Iohannis cu o propunere fermă: Călin Popescu Tăriceanu premier.
Dacă nu-l luăm în considerare pe Traian Băsescu, care s-a oferit să preia funcţia de prim ministru după alegeri, considerându-se cel mai calificat om politic să conducă ţara, liderul ALDE este a două propunere oficială de premier, după Dacian Cioloş. Dacă ar fi o campanie serioasă, s-ar intra într-un fel de pseudo-campanie prezidenţială. Candidaţii şi-ar prelua rolul de locomotive şi, prin prestaţia proprie, şi-ar tracta partidele.
Nu avem însă parte de dezbateri aprinse. Dacian Cioloş nu se lasă antrenat în dispute directe, PSD nu are candidat, iar Băsescu şi Tăriceanu nu acceptă să stea la aceeaşi masă. Rămâne în sarcina candidaţilor să se confrunte. Este ca o bătălie în care generalilor, şefilor de stat major, li se refuză dreptul a ieşi călare în fruntea armatelor.
Fiecare partid lasă impresia că acţionează după cum îl taie capul. S-a suspendat şi dialogul dintre posibilii aliaţi. PSD şi ALDE aleargă pe culoare diferite. PNL şi USR susţin acelaşi candidat pentru funcţia de prim ministru, dar nu se întâlnesc în susţinerea aceluiaşi program de guvernare. PMP se confundă cu Traian Băsescu. Cu toate că partidul său a fuzionat cu UNPR nu apare nimic din spiritul acestuia. PRU se prezintă ca un partid naţional-patriotic, tinde spre electoratul PRM, însă nu are suflul şi energia fostului tribun populist şi demagogic Corneliu Vadim Tudor. Fostul lider al studenţilor, Marian Munteanu nu reuşeşte să reaprindă focul manifestanţilor din Piaţa Universităţii care a avut un ecou internaţional în primii ani de după căderea regimului comunist. Nu se lasă prins în jocul disputelor naţionaliste nici UDMR, cu toate că la începutul campaniei Kelemen Hunor şi Marko Bela au aruncat câteva momeli în speranţa că vor mobiliza populaţia maghiară.
De starea aceasta de dispută inertă, de confruntare fără o miză clară, totuşi profită cineva. Lipsa confruntărilor directe conservă un status quo. Partidele rămân în forma actuală. Se înţelege că este vorba despre partidele din parlament, unde în acest moment există o majoritate semi-tăcută. Păstrarea acestui status quo menţine o majoritate PSD-ALDE. Se va împăca PNL, incluzându-l aici şi pe preşedintele Iohannis, cu această situaţie? Mişcări viitoare de amploare sunt aşteptate din partea partidelor de pe locul secund. PNL va încerca să-şi accelereze locomotiva, destul de leneşă până acum. Dacian Cioloş nu este un personaj cu o energie debordantă. Din Nicuşor Dan cuvintele ies greu. S-ar zice că Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu sunt în avantaj, datorită notorietăţii şi unui discurs electoral pe care-l mânuiesc cu o anumită dexteritate, vecină cu manierismul. Dar întotdeauna surprizele vin din partea celor postaţi în linia a doua. Deci nimeni nu se poate culca pe o ureche. Meciul încă nu este jucat.
