Asculta acest articolPentru situația în care se află partidele de dreapta pot fi găsite mai multe explicații. De fapt în ce situație se află acestea? În primul rând, și cel mai important lucru, este că nu se pot constitui într-o alternativă la actuala guvernare de stânga. În rest, totul este politică, adică zgomot pentru nimic.
O anumită siguranță de sine, un tip de aroganță, provine din convingerea că oricine ar fi, candidatul de dreapta câștigă alegerile prezidențiale.
Acest lucru le conferă un aer de superioritate. Dar, așa cum se vede, președintele nu înseamnă putere, el este doar un simbol al puterii. Chiar se încăpățânează să repete că el reprezintă statul.
Ultimii doi președinți, când nu au avut un guvern de aceeași culoare politică, au început să se exprime despre ei înșiși la persoana a treia. Băsescu însuși, apoi Iohannis, au început să vorbească cu mare respect despre Președinte, cu majusculă.
Cum partidele de dreapta au siguranța că vor câștiga președinția, ele nu mai sunt preocupate să desemneze un candidat pentru calitățile lui, ci pentru cât de apropiat este de respectivul partid. Competiția nu se mai dă pentru a fi desemnat cel mai bun, ci doar pentru a fi desemnat. De aici intenția USR de a avea candidat propriu.
Acesta este motivul pentru care Dacian Cioloș vrea să fie candidatul dreptei la președinție. Cum se spune, chiar și o coadă de mătură poate câștiga dacă în turul doi rămâne față-n față cu candidatul stângii. În paranteză fie spus, Klaus Iohannis a anunțat că vrea un al doilea mandat, dar nu și-a pus problema că întâi avea obligația să-și prezinte un nou program.
Un alt motiv pentru care partidele de dreapta se hrănesc din propria autosuficiență constă în susținerea lor de către ambasadele străine. Programele lor s-au redus la câteva slogane. Acestea sunt propagate și în presa străină, ceea ce le dă siguranța că dreptatea este de partea lor.
De ani de zile repetă aceleași lucruri, stat de drept, independența justiției, independența procurorilor, acompaniate de aceleași acuzații la adresa adversarilor de stânga, că vor să-și subordoneze justiția, că sunt hoți și fac legi pentru ei înșiși, că vor să scoată țara din UE. Le scapă din vedere că politica se face, totuși, prin programe, nu prin slogane.
Multe și mărunte, partidele de dreapta nu au întreprins de ani întregi o cât de mică încercare de unificare. Nu au un organism, gen CDR, prin care să inițieze acțiuni comune. Ceea ce le unește este doar faptul că se află dincolo de gardul puterii. Sunt mândri că reprezentantul lor, președintele țării, se află în vârful piramidei puterii și, prin urmare, cer cât mai multe prerogative pentru această funcție.
Este adevărat că de la Ion Iliescu încoace câștigă candidatul dreptei, dar minuni se pot întâmpla și atunci ce vor face dacă în 2019 va câștiga candidatul stângii? O vor lua invers, cerând micșorarea prerogativelor prezidențiale. Și tot prin slogane.
Se vorbește despre “partidele” de dreapta. În realitate, pe dreapta nu există decât un singur partid și mai multe “mișcări”. USR, PMP, partidul lui Cioloș, nu sunt partide în adevăratul sens al cuvântului. PNL știe acest lucru, însă nu are curajul să prezinte răspicat realitatea. Mai mult, tinde să devină el însuși o “mișcare” curtând și încurajând strada.
Dornic să recâștige un mandat, Klaus Iohannis nu pare interesat să adune sub aceeași umbrelă toate formațiunile care se revendică a fi de dreapta decât în ideea de a-și dubla mandatul.
Continuând în aceeași linie vom ajunge la concluzia că, neavând un autentic partid de dreapta, trebuie urgent înființat unul care să adune tot mărunțișul într-o singură pălărie. Cine o va purta, cine merită să o poarte, rămâne de văzut. Klaus Iohannis a avut-o și a dat cu ea de pământ. Ludovic Orban ține prea mult la părul lui vopsit pentru a și-l acoperi cu o pălărie.
