Asculta acest articolÎn fiecare an, la data de 11 ianuarie, România marchează Ziua Artei Fotografice, o tradiție începută în 2010, conform Hotărârii de Guvern nr. 458/5 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 319 din 14 mai 2010. Această zi este dedicată celebrării nașterii lui Carol Pop de Szathmari (1812-1887), recunoscut ca primul fotograf al României și primul fotograf de război din lume.
În conformitate cu hotărârea menționată, această zi este marcată prin diverse acțiuni culturale, simpozioane, mese rotunde și alte evenimente tematice. Autoritățile administrației publice centrale și locale acordă sprijin de specialitate pentru organizarea și desfășurarea manifestărilor dedicate acestei zile.
Asociația Artiștilor Fotografi (AAF), înființată la 28 noiembrie 1956, a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea artei fotografice în România. Fondatorii acestei asociații au fost personalități precum Averescu George, Bauch Aurel, dr. Constantinescu Spiru, și alții. AAF a organizat renumitele Saloane Internaționale ale României, iar sediul său a fost inițial la București, Piața Scânteii nr. 1. Ulterior, AAF și-a mutat sediul în diverse locații, inclusiv la parterul Palatului ”Universul” din strada Brezoianu nr. 24 și pe strada Schitu Măgureanu.
Szatmari s-a născut la Cluj în ianuarie 1812. ,,Cobora dintr-o familie de boieri români din Satu Mare unde, întîiul nume al acestor baroni de Sathmari fusese Pop, pe diploma de la 1666, ceea ce arată la începutul uitat al obîrşiei lor un preot cărturar’’. Educaţia umanistă temeinică, primită la Colegiul reformat din Cluj, va deştepta în el patima pentru un anume fel de drumeţie, călătoria de studii. însuşi Szathmari mărturiseşte a fi vizitat muzeele şi colecţiile tuturor oraşelor din Europa „pe parcursul a luni întregi”, copiind pînze celebre, aplecîndu-se asupra obiectelor din trecut, marcat de pasiunea pentru istorie. Fotografiile după sculpturi, în parte conservate la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Românie demonstrează necesitatea de a contempla eterna tinereţe a artei greceşti. Să nu ne mire că prima lui fotografie reprezintă un Cupidon!
Spre deosebire de artiştii naratori, Szathmari a sesizat prin intuiţie esenţialul, aducînd în prim plan fiorul artistic. Observaţia noastră este valabilă îndeosebi pentru fotografiile executate prin anii 1848—1864 în atelierul de la Hanu Verde: portrete, grupuri, compoziţii de mici dimensiuni. O lucrare reprezentînd o manta albă aruncată pe un scaun, profilat pe draperii somptuoase, prin dispunerea pe diagonală a compoziţiei prin arabescul motivelor de pe materiale şi, nu în ultimul rînd, prin rafinamentul compoziţional, probează adînca înţelegere estetică a lui Szathmari în spiritul marilor manierişti. Astfel, pendularea între experienţele trecutului, evidenţiat în opera sa de portretist, şi căutarea unor posibilităţi de exprimare artistică originale, conferă întregii sale creaţii varietate cu acţiune imediată asupra sensibilităţii moderne, multe piese îmbogăţind îndrăznelile secolului XIX.
Secretul este dezvăluit de însăşi biografia artistului: efectul întinsei sale culturi asupra creaţiei. Poliglot, preo cupat de ramurile cele mai diferite ale ştiinţei, interesat cu precădere de istorie, etnografie, literatură şi arte plastice, Szathmari a avut configuraţia spirituală a oamenilor Renaşterii.
„A venit la noi în anul 1831 —afirmă George Oprescu —cum o dovedeşte o vedere de la Rucăr, pe unde probabil intrase în ţară, din Ardeal, pe drumul atunci destul de frecventat al Branului”. Cucerit de ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre, —veritabil muzeu etnografic —el va reveni în 1834, în 1837, în 1840, pentru ca, în 1842 să decidă stabilirea sa definitivă în Bucureşti. (Nu ar fi imposibil să fi rămas chiar din 1840).
Pentru călătorul pe drumurile Apusului, sensibilizat de mişcarea continuă a unei civilizaţii de esenţă orăşenească, supusă vicisitudinilor istoriei, Ţările Române prezentau un statu quo spiritual şi social care îi satisfăcea pe deplin curiozitatea intelectuală. Mai puţin exoticul cît veşmintele, obiceiurile asemănătoare ,,în mod desăvîrşit” cu acelea din locurile de baştină, vestigiile unui trecut legendar şi natura încă sălbatică l-au atras pe Szathmari. Acest observator realist va înregistra pe hîrtie ori pe clişeul de sticlă mutaţiile semnificative din spaţiul istoric românesc de-a lungul unei jumătăţi de veac, creînd o operă singulară în care se oglindeşte specificul naţional. în hotărîrea de a se stabili în Bucureşti, consideră Radu Ionescu, a fost şi dorinţa sa de afirmare într-o ţară fără o deosebită concurenţă artistică, dar sensibilă faţă de noul suflu romantic ce întîrzia în pictură.
Acuarelele sale au învins inerţia academismului devreme, prin 1837, în acele vederi din Argeş şi din Dolj, executate în plein-air, într-o epocă în care peisajul servea doar ca decor, adeseori fictiv, al portretelor. Tehnică pretenţioasă care presupune un artist cu mână sigură şi iute, cu excepţională ascuţime a viziunii, acuarela i-a oferit maestrului ardelean cîmpul experimental necesar aflării şi perfecţionării calităţilor native.
Nu a fost subiect pe care să nu-l fi abordat: scene de gen, peisaje, portrete —toate armonios compuse, cu atmosferă locală nealterată. Portretul Martei Bibescu s-ar putea să-i fi deschis primul uşile saloanelor înaltei societăţi valahe care, recunoscîndu-i talentul de portretist, îl va numi pictor oficial şi, apoi, fotograf al Curţii. încrederea în propriile posibilităţi l-au îndemnat să-şi facă opera cunoscută Europei, uneori ajutat de „modele” de talia lui Franz Liszt.
Recompensat şi onorat de suverani, cum puţini artişti pot rivaliza cu el în această privinţă, Szathmari a fost un exemplu rar de pragmatic cu reuşite la curte şi în artă. într-adevăr, nimic întîmplător în cariera lui: spatele fotografiilor din ultimul deceniu de viaţă relevă 15 medalii dintre care patru româneşti. Iniţial, rolul lor a fost reclama, astăzi au însă valoare documentară, completînd ceea ce George Oprescu şi Adrian Maniu, cercetîndu-i arhiva, au consemnat drept evenimente. Cum nu intenţionăm o lucrare biografică, vom menţiona doar cîteva date cînd contextul o va cere. Studiul „cărţii de vizită” a pictorului, litografiată pe spatele fotografiilor, permite, cu oare care aproximaţie, datarea fotografiilor.
Revista Muzeelor 1983
Citește și:
Expozitia „Carol Popp de Szathmari – pictor si fotograf”, vernisata la Muzeul National Cotroceni
Fii primul care comentează