“Revenirea la normalitate” nu înseamnă că “normalitatea” de dinainte de pandemie era tocmai în regulă. Mai corect ar fi să spunem că ne vom relua viața de zi cu zi.
Bărbații își vor putea strânge mâna dreaptă indiferent că s-au spălat sau nu, femeile nu vor trebui să-și ascundă fețele frumos machiate după mască, cafenelele, restaurantele, barurile se vor deschide, se vor organiza nunți, zile de naștere, botezuri și înmormântări, după datină și tradiție.
Despre o astfel de normalitate este vorba. Ideal ar fi ca după pandemie ceea ce a fost anormal înainte să revină la normalitate.
După “normalitate” tânjesc cetățenii români încă din zorii democrației renoscute după revoluția din decembrie 1989. Nu greșim deloc afirmând că gradul de normalitate se stabilește în primul rând în raport cu realitatea politică. Normalitatea sau anormalitatea politică determină normalitatea socială și economică.
Aici avem o problemă. O foarte mare problemă. Fiecare om, dar mai ales liderii sindicali și analiștii economici pot demonstra pe cifre că România este departe de a fi o țară normală din punct de vedere social și economic.
La rândul lor, analiștii politici de ani de zile demonstrează zi de zi că România este din punct de vedere politic una dintre cele mai anormale țări din Europa.
După căderea regimului totalitar, aproape tot a pornit de la premise greșite. Țăranii nu și-au primit pământurile confiscate de comuniști înapoi, orășenii nu și-au primit casele luate de stat. Foștii deținuți politici nu au fost despăgubiți în timp ce revoluționarii din decembrie au beneficiat și beneficiază de o serie de beneficii bănești.
Diferit sunt tratate până în ziua de azi intreprinderile cu capital de stat și cele cu capital privat. Primele produc pierderi și nu-și plătesc dările la stat, în timp ce altele sunt urgent executate de stat.
În domeniul salarizării s-au creat discrepanțe uriașe. Vorbim azi de salarii la stat de 20.000 de euro și de pensii speciale de mii de euro, în contrast cu pensiile muritorilor de rând la limita sau chiar sub limita sărăciei.
La această normalitate ne vom întoarce după 1 iunie? Această “normalitate” nu a dispărut în timpul pandemiei. Nimic nu poate zdruncina o construcție statală prost întocmită.
Trist și dezamăgitor este că la edificarea acestei societăți nedrepte și-au adus aportul și partidele de stânga. Jumătatea construcției diforme a statului aparține PSD-ului. Cealaltă jumătate diformă a statului trebuie să și-o asume partidele de dreapta.
De altfel nu de puține ori drepta și stânga politică și-au dat mâna fără teama că se vor infecta. Liderii politici s-au amestecat.
Actualul președinte Klaus Iohannis a fost propus de PSD și PNL pentru funcția de prim ministru, dar l-a refuzat președintele de atunci Traian Băsescu. După un timp Klaus Iohannis a preluat partidul lui Băsescu devenind cel mai mare adversar al PSD. Exemplele de încruscrire politică se pot înmulți.
Cu siguranță nu spre o astfel de normalitate vrem să ne întoarcem. Pandemia ar trebui să o considerăm un fel de curățire morală. De altfel, toți politicienii, în frunte cu președintele Iohannis au vorbit despre o “resetare”. Radem tot și ne croim un nou început.
Zecile de miliarde de euro de la Uniunea Europeană, eliminarea pragului de deficit, dar și pofta populației de reîntoarcere la muncă, oferă o șansă istorică unei țări rămase în urmă așa cum este România. Este aceeași șansă pe care a avut-o România în urma Primului Război Mondial, dar și după căderea regimului comunist în 1989.
Această șansă se poate irosi. Din cauza cui? Din cauza tuturor partidelor și actualilor lideri politici.
Dacă ne imaginăm România ca pe un boboc ieșit acum din ou, ni-l puteam imagina pe Ludovic Orban trăgând-ul de aripa dreaptă, pe Marcel Ciolacu apucând-ul de aripa stângă, pe Klaus Iohannis punându-i piciorul pe cap, pe cei de la USR apucând și ei de un picioruș, pe cei de la UDMR trăgând de celălalt picioruș.
Se spune că toamna se numără bobocii. După pandemie ce se va număra?