Asculta acest articolPremierul liberal D.A. Sturdza ne oferă o perspectivă profundă și asupra identității naționale românești și a luptei constante a României pentru autoafirmare în fața presiunilor externe. Discursul D-lui D.A. Sturdza în «Cestiunea națională», rostit în întrunirea publică de la 25 septembrie din Sala Orfeu, a fost publicat în suplimentul ziarului Voința Națională, ediția de vineri 30 septembrie 1894.
„Cestiunea Națională, pe care noi o avem astăzi, nu este de origine autohtonă, ea este un import din Ungaria.” Astfel își începe D.A. Sturdza expunerea, sugerând că miza națională a României este un răspuns direct la situația românilor din Ungaria. În timp ce această problemă poate fi considerată nouă, rădăcinile ei sunt adânc înfipte în istoria și geopolitica regiunii.
Păstrarea identității în fața maghiarizării
„Dorințele noastre, de a ne păstra ființa națională, de a nu ne maghiariza, au rămas neschimbate, la fel ca și în trecut.” Această mărturie emoționantă scoate în evidență lupta românilor de a-și păstra identitatea culturală și națională în fața asimilării forțate. Este un ecou al vocii multor generații care au dorit să-și vadă tradițiile, limba și cultura respectate și protejate.
Un apel la egalitate și respect: „Am dorit să fim tratați ca egali, nu ca o rasă inferioară.” Egalitatea și respectul reciproc sunt cerințe fundamentale ale oricărei societăți civilizate. Prin aceste cuvinte, Sturdza reafirmă aspirația românilor de a fi recunoscuți ca parteneri egali pe scena europeană și nu ca o minoritate tratată cu condescendență.
Încercările de asimilare a românilor
La mijlocul secolului al XIX-lea, contextul politic și național în spațiul carpatic era complex și schimbător. În 1848, în Regat, atenția era mai degrabă concentrată asupra propriei reorganizări interne decât asupra problemei naționale de dincolo de Carpați.
În 1848, guvernul condus de Kossuth Lajos avea două obiective majore: „desființarea și maghiarisarea naționalităților nemaghiare din Ungaria, în special a românilor”, și separarea Ungariei de Austria. Aceste obiective erau încă în vigoare în anii care au urmat, fiind promovate în diferite moduri de unii maghiari.
După înfrângerea revoluționarilor unguri de către forțele austriece și rusești, Ungaria a intrat sub dominarea absolutismului austriac. „Această perioadă, cu toată rigorile sale, a fost una benefică pentru români”, deoarece a introdus o egalitate juridică între toate naționalitățile. În această perioadă, românii au obținut recunoaștere bisericească și o reprezentare mai echitabilă în instituțiile Transilvaniei.
Măsurile legislative adoptate de maghiari după 1848 nu au fost doar simple acțiuni administrative, ci au avut o încărcătură profundă de asimilare forțată. După implementarea acestor legi, „au început a isgoni pe Români din serviciile publice, ocupând locurile vacante numai cu Maghiari”, o tactică de eliminare a prezenței românești din funcțiile de conducere și decizie.
Maghiarizarea prin educație și cultură
După 1866, maghiarii și-au reluat politica de maghiarizare și asimilare a minorităților. Această tendință a fost evidentă în modul în care maghiarii au perceput și tratat relațiile cu alte naționalități, văzându-le ca „subordonate sau chiar ca sclavi”.
Chiar dacă a fost implementată o Lege a Naționalităților pentru a proteja drepturile minorităților, aceasta a fost adesea ignorată sau chiar încălcată de către maghiari. În contrast cu Germania, unde „proporția reprezentării în parlament reflecta populația”, în Ungaria, reprezentarea era disproporționată în favoarea maghiarilor, ignorând drepturile românilor și ale altor minorități.
Una dintre cele mai dure măsuri luate de autoritățile maghiare a vizat educația și cultura. Românii, „plătesc contribuțiuni ca toată suflarea din Ungaria: însă nici o școală românească nu este întreținută de stat”. Mai mult decât atât, „școlile fondate de români cu banii lor proprii, acele școli se închid de către guvern, dacă nu se învață într’însele în limba maghiară”. Biserica românească, un simbol al identității și spiritualității românești, a fost de asemenea neglijată.
Atitudinea față de Justiție
Maghiarizarea a depășit simpla asimilare culturală și s-a manifestat în justiție. De asemenea, în Ungaria dacă cineva „nu știe limba maghiară nu poate să se ducă la judecată, căci e sigur de a fi condamnat, are ori n-are dreptate”. Această afirmație reflectă cât de profundă a fost marginalizarea limbii și culturii românești. În unele cazuri, existau „magistrați, în districte românești, cari absolut nu înțeleg nici un cuvânt românesc, și cari astfel muncesc pe poporul român”.
Pentru a garanta că magistrații vor fi părtinitori în cazurile care implică români, „maghiarii de fapt au desființat independința magistraților”. Procesul Memorandului ilustrează această atitudine. Acesta a fost perceput ca o farsă juridică, unde „magistrații știu că orice Român trebuie trimis în temniță și că cercetarea procesului e numai o comedie nedemnă”.
Reacția românilor și implicațiile pentru România
Această opresiune a determinat o reacție puternică din partea românilor. Cu o istorie care se întinde pe aproape „două milenii” în această regiune, românii nu au fost dispuși să cedeze în fața asimilării, răspunsul lor la opresiune a fost tenace.
Strigătul de durere al românilor din Transilvania a rezonat peste Carpați, ajungând în inimile românilor din Regat. În consecință, Cestiunea Națională a devenit un „subiect fierbinte” în Regat, cu un impact profund asupra politicii și societății românești.
Toate aceste măsuri au alimentat tensiunile și nemulțumirile, determinând românii să părăsească Parlamentul din Budapesta și să se întrunească în afara acestuia pentru a discuta măsurile de ripostă. Această consfătuire „nu a plăcut Maghiarilor”, deoarece se temeau ca nedreptățile să fie expuse la nivel internațional.
În umbra Triplei Alianțe, maghiarii au căutat să distrugă identitatea românească în Ungaria, cea mai compactă și puternică naționalitate. Pe lângă legea învățământului care urmărea maghiarizarea copiilor încă de mici, maghiarii au creat o instituție culturală menită să-i maghiarizeze și să-i denaționalizeze pe români.
Această suprimare a fost însoțită de „procese politice și întemnițări” cu o încercare evidentă de a „elimina jurații români”, exemplificată prin transferul curții cu jurați de la Sibiu la Cluj.
Confruntându-se cu această realitate, românii din Ungaria au decis să meargă la Viena și să se plângă Împăratului Austro-Ungariei. Acest gest, cunoscut sub numele de Memorandul din 1892, a devenit un punct central pentru solidaritatea românilor din Regat cu cei din Ungaria, conștientizând că „toate neamurile aflate sub cizma străină își pierd identitatea”.
Despre condamnarea memorandiștilor judecați la Cluj în primăvara anului 1894, D.A Sturdza se întreabă retoric: „Dar oare cei condamnați de Curtea din Cluj nu erau deja martiri? Oare Lucaci care suferise un an și jumătate în temniță unde era să-și piardă vederea, oare mei era nevoie ca să mai fie muncit de a doua și a treia oară ca să dovedească că e martir al causei naționale și că nu a desertat-o?”
Revenind la chestiunea națională din Regatul României, concluzia liderului liberal este că cineva urmărea să fie „înăbușită”. De aceea, mai întâi trebuia „calomniat tot ce are simțire românească”, începând cu Partidul Național Liberal considerat ca principalul factor care tulbura pacea în Regat și periculos „pentru consistența de astăzi a Europei”. Iar guvernul de la București „să învețe pe Național Liberali cum trebuie să-și plece capul și genunchele.”
D.A. Sturdza încheie discursul cu celebrele cuvinte rostite de Ion Brătianu: „Românii nu vor peri niciodată nici în România, nici în Transilvania.”
Pe măsură ce secolul XIX se apropia de sfârșit, problema națională românească dincolo de Carpați nu doar că rămânea nerezolvată, dar era și intensificată de tensiunile dintre maghiari și români. Această cestiune avea să joace un rol crucial în evenimentele și deciziile politice care au urmat în secolul următor.
Fii primul care comentează