Asculta acest articolIstoria dezastrelor nucleare a fost marcată de câteva evenimente deosebit de grave, fiecare având implicații profunde pentru siguranța nucleară și politica energetică globală. Printre acestea se numără:
Accidentul de la Windscale (1957) – Acesta a fost primul accident nuclear grav, care a avut loc la uzina de la Windscale, în Marea Britanie. Un incendiu la unul dintre reactoare a eliberat cantități semnificative de radioactivitate în atmosferă. Acest incident a determinat reconsiderări ale măsurilor de siguranță în industria nucleară britanică.
Accidentul de la Three Mile Island (1979) – Cel mai grav accident nuclear din SUA, produs la centrala Three Mile Island, Pennsylvania, a fost cauzat de o serie de defecțiuni mecanice, erori umane și decizii neadecvate. Deși nu a existat o eliberare mare de radioactivitate, incidentul a avut un impact major asupra perceperii riscurilor nucleare de către publicul american și a dus la schimbări legislative semnificative în reglementările de siguranță nucleară.
Dezastrul de la Cernobîl (1986) – Considerat cel mai grav accident nuclear din istorie, a avut loc la centrala nucleară Cernobîl din Ucraina sovietică. Eliberarea masivă de material radioactiv a contaminat o arie extinsă și a avut efecte pe termen lung asupra sănătății oamenilor și mediului. Acest dezastru a schimbat fundamental politica nucleară la nivel global, intensificând dezbaterile privind siguranța nucleară și impactul energetic nuclear asupra mediului.
Accidentul nuclear de la Fukushima (2011) – Urmare a unui cutremur puternic și a unui tsunami devastator, centrala nucleară Fukushima Daiichi din Japonia a suferit daune majore care au dus la topirea nucleelor a trei reactoare. Aceasta a cauzat eliberări semnificative de radioactivitate în mediu și a reînnoit îngrijorările globale cu privire la siguranța instalațiilor nucleare în zonele seismice.
Fiecare dintre aceste dezastre a impulsionat revizuiri ale politicii de siguranță nucleară și a stimulat dezbateri publice despre viitorul energiei nucleare, evidențiind importanța unei monitorizări riguroase și a măsurilor de siguranță pentru prevenirea accidentelor.
1957 a fost primul an al guvernării în Marea Britanie a lui Harol Macmillan, intr-o atmosferă tulbure, datorată consecințelor crizei Suezului, unui val de probleme economice și sociale ș.a.m.d. 30 de ani mai tîrziu, la 1ianuarie u.c., au fost publicate (potrivit regulii de păstrare in secret vreme de trei decenii) documentele cabinetului primului an al guvernării Macmillan, fapte bănuite, dar și surprize ies la suprafață. Conducerea lui Macmillan a început în umbra crizei Suezului. Bolnav și infinit intr-un scandal internationalcare a dăunat mult imaginii britanice. Anthony Eden a trebuit să demisioneze, înlocuit fiind cu ministrul său definanțe. Statutul Marii Britanii era profund zdruncinat; „relațiile speciale’ cu Statele Unite păreau grav vătămate. De o parte, Anglia resimțea o anume izolare în rândul marilor puteri occidentale; de cealaltă parte, apăreaComunitatea economico vest-europeană — și Anglia nu era incă pregătită să părăsească „splendida izolare” atrecutului, coloniile, Imperiul și Commonwealth-ul și să se alăture efectiv Europei occidentale. Boriidul Conservator trecea, el însuși, prinr-o criza și diferite facțiuni se înfruntau intre ele. Cuvîntul „criză”’ era la ordinea zileiși pe buzele tuturor, inclusiv in domeniul economic, in doi ani. Harold Macmillan a reușit să depășească acestemomente și să readucă victoria electorală a partidului său. Dar, în acel an 1957, aproape nimeni nu credea că vamai fi posibil. 190/ a fost anul în care Marea Britanire a procedat la primul test al unei bombe nucleare, pe insula Christmas, determinind protestele japonezilor și ducind la apariția organizației Compania pentru Dezarmarea Nucleară. în acel an, arhiepiscopul Makarios a fost eliberat din închisoarea din insulele Seychelles și s-a înapoiatin Cipru unde se va reaprinde focul luptei pentru independența ce va fi obținută peste alți trei ani; în cabinetulbritanic, aceste tulburări vor determina demisia lordului președinte al Consiliului. Lord Salisbury, in același an 1957, a izbucnit un incendiu la reactorul atomic de la Windscale, în Cumbria — cel mai gravaccident nuclear, care nu va fi întrecut decit aproape trei decenii mai tîrziu, la Cernobîl, în 1957, guvernul primește primele dovezi medicale că fumatul produce cancer al plăminilor , dar nu acceptă că ar fi de datoria sasă informeze și să avertizeze publicul. O serie de remedii sau reforme cerute astăzi pentru Serviciul naționalpentru sănătate au fost înaintate în 1957, dar respinse. Toate acestea — și încă multe altele — sunt evidențiatecopios de documentele cabinetului care — ironie a soartei — se spera, la acea vreme, să nu fie deschise înaintede o jumătate de secol, deoarece „stilul impersonal” in care se înregistrează deciziile cabinetului „ar trebui să-iprotejeze pe membrii săi de dezvăluirea opiniilor individuale, ce pot fi stinjenitoare chiar și după 50 de ani, și artrebui să asigure că miniștrii pot să continue schimbul liber de opinii”. Toate acestea erau statuate în vara lui1957. Legea referitoare la deschiderea documentelor după 30 de ani a venit mai tîrziu. O serie de reporteri de la ziarul The Independent au cercetat documentele primului an al guvernării Macmillan și au publicat o seamă de interesante relatări, din care reproducem in continuare, in traducerea lui Stelian Țurlea.
Pînă la dezastrul de la Cernobîl, din 1986, incendiul de la Windscale, Cumbria, din octombrie 1957, care a distrus reactorul de producere de plutoniu pentru destinații militare, a deținut recordul de cel mai grav accident nuclear. Focul a provocat eliberarea unei radioactivități de 20 000 curii în mediul înconjurător (alte surse vorbesc despre 376 000 curii din peste 40 izotopi radioactivi diferiți — n.n.) — aproape o miime din cantitatea eliberată la Cernobîl.
Vreme de 30 de ani, textul complet al raportului Comisiei de anchetă a incendiului a fost ținut secret. A fost publicată, în schimb, o versiune expurgată, ca o Carte Albă. Știrea despre mușamalizare stîrnește, acum, critici. Tony Benn, fostul ministru laburist al energiei, spunea: „Nu numai publicul britanic a fost indus în eroare prin suprimarea unor substanțiale părți ale raportului, dar chiar miniștrilor de mai tîrziu, între care mă număr și eu, nu li s-a spus nimic. Principala lecție a acestor fapte este aceea că publicului britanic nu i s-a spus niciodată adevărul despre cele petrecute în domeniul energiei atomice și al armelor atomice“. Ancheta a fost condusă, la acea vreme, de Sir William Penney, geniul științific aflat în spatele programului armelor nucleare britanice. Dar versiunea originală a raportului său, asupra căreia s-a ridicat acum secretul, aproape că nu oferă vreo nouă informație tehnică. O cantitate uimitoare de informații a fost, în fapt, publicată în 1957, dat fiind că Windscale era, atunci, cea mai importantă instalație de apărare. Raportul Penney a fost, însă, tăinuit de Harold Macmillan ca parte a unei mușamalizări politice — deci nu tehnice. Macmillan se temea că publicarea raportului va înlătura șansele unei mai strînse cooperări anglo-americane în domeniul armelor atomice. Macmillan a luat decizia la o întîlnire care nu este menționată în nici unul dintre documentele dezvăluite acum. Întrucît ele sunt incomplete, „The Independent“ l-a abordat pe Lord Plowden, care a fost președintele lui Atomic Energy Authority (AEA) la vremea incendiului de la Windscale (și care recomandase publicarea raportului), cerînd amănunte extrase din dosarele sale. S-a putut, astfel, stabili că Macmillan a luat decizia la o întrunire cu Sir Edwin Plowden (potrivit titlului de atunci) și cu secretarul cabinetului, Sir Norman Brook, la 31 octombrie 1957, orele 4:15 p.m., trei zile după ce premierul primise raportul. „A fost o decizie politică“, luată în încercarea de a-i influența pe americani, spune Lord Plowden, în 1957, Administrația SUA dorea să amendeze foarte restrictiva lege privind energia atomică. Cunoscută drept McMahon Act, această lege tăiase orice cooperare între SUA și Regatul Unit din 1946. Exista însă, în SUA, o opoziție față de orice schimbare a legii, și Macmillan a socotit că raportul Penney, publicat în întregime, ar fi adus și mai multe dovezi că britanicii nu-și păstrează secretele tehnice — spune Lord Plowden. în cele din urmă, negocierile lui Macmillan s-au dovedit fructuoase în 1958, cînd, prin Mutual Defence Agreement, Marea Britanie a obținut acces la datele tehnice americane și la informațiile despre proiectele de bombe. „Incendiul nu a avut un impact prea mare asupra programului bombei cu hidrogen“, spune Plowden, mai ales că revocarea Legii McMahon a permis Marii Britanii accesul la informațiile tehnice americane pentru a căror obținere pe cont propriu ar fi fost necesari „cîțiva ani“. Potrivit minutelor AEA, „pierderea de plutoniu pentru programul militar nu se va resimți cîtva timp și poate fi acoperită printr-o mai mare producție la reactoarele Calder Hall și Annan“. De altfel, pilele atomice de la Windscale, care începuseră să lucreze în 1950, erau aproape de capătul duratei lor de viață, de zece ani. AEA era mai îngrijorată de pierderea producției de tritiu și poloniu. Lord Plowden a respins sugestia că raportul despre incendiul de la Windscale a fost suprimat, întrucît era criticată AEA. Minutele de la întîlnirea AEA, din 30 octombrie (cu o zi înainte ca Macmillan să decidă nepublicarea raportului), spun însă: „Publicarea raportului ar zdruncina grav încrederea publicului în competența AEA și ar oferi, inevitabil, argumente tuturor celor care au avut îndoieli în legătură cu dezvoltarea și viitorul energiei nucleare… Ar deveni limpede oricărui cititor că acest accident poate fi direct atribuit unor defecțiuni serioase în organizarea AEA și, de asemenea, unor defecțiuni în instalațiile de la Windscale”. (Nici o clipă nu s-au gîndit autorii că investigațiile științifice asupra accidentului ar fi putut, poate, împiedica altele — n.n.). Dar aceste comentarii reflectau opiniile unui singur individ prezent la întîlnire și n-au făcut parte din concluzia întîlnirii — afirmă Lord Plowden. Ca urmare, el a recomandat primului ministru publicarea în întregime a raportului. Din clipa în care a primit raportul Comisiei de anchetă asupra incendiului de la Windscale, Macmillan s-a gîndit să-l suprime. La 4 noiembrie, Plowden a spus AEA că „primul ministru este de părere că n-ar fi în interesul publicului tipărirea întregului raport. El crede că ar fi greșit să se publice atît de multe detalii tehnice în legătură cu o instalație militară. Chiar dacă… n-ar exista obiecții din punct de vedere militar… încă ar mai rămîne pericolul ca unele citate să fie scoase din context și să fie utilizate în mod greșit, pe alte căi, de critici ostili. în particular, aceasta ar oferi argumente celor din SUA care se opun necesarelor amendamente la Legea McMahon și unei mai strînse colaborări între Statele Unite și Regatul Unit în ce privește aplicațiile militare ale energiei atomice“. Unul din cei mai cunoscuți experți în domeniul securității industriei nucleare, fost inspector șef al instalațiilor nucleare și unul din puținii care au fost martori ai incendiului de la reactorul Windscale, în 1957, a declarat ziarului „The Independent“ că nu este de acord cu concluziile tehnice stabilite de Comisia oficială de anchetă. între 1976 și 1981, cînd a ieșit la pensie, Ron Gausden a fost inspector șef al instalațiilor nucleare și responsabil pentru securitatea tuturor controalelor electrice nucleare din Marea Britanie. Dl Gausden a afirmat că Raportul Penny a fost „foarte limpede“ în nararea faptelor tehnice, „dar nu sunt de acord cu unele concluzii tehnice la care ajunge“. Dl Gausden nu a dat, însă, detalii (Tom Wilkie, corespondent științific al ziarului).
Producerea de material fisionabil pentru armele nucleare a fost dezvoltată în secret de un comitet al cabinetului asupra problemelor apărării, condus de Harold Macmillan. Rapoartele arată că guvernul a continuat testele nucleare pe insula Christmas și la Maralinga, in Australia, pentru că avea nevoie de o piesă în tîrguielile cu americanii în domeniul nuclear. Macmillan a spus comitetului, în luna februarie, că Marea Britanie trebuie să-și păstreze capacitățile sale nucleare independente de Statele Unite, cu bombardiere și rachete balistice. Totuși, el a spus că ar accepta oferta americană de 60 rachete balistice cu rază medie, de cîte trei megatone fiecare, care ar rămîne în „custodie“ americană. In comitet s-a exprimat preocuparea că, dacă Marea Britanie ar renunța la fabricarea de rachete balistice cu rază medie, responsabilitatea pentru factorul de descurajare ar trebui să treacă, în întregime, in seama Statelor Unite. Totuși, rachetele britanice nu vor fi disponibile pînă în 1963—64 și nu exista alternativă la acceptarea ofertei americane. S-a căzut de acord în principiu, în luna mai, că era necesară capacitatea pentru dezvoltarea producției de material fisionabil pentru capete nucleare și că o a doua uzină trebuie să fie avută în vedere; în luna iulie, comitetul a discutat, în secret, un raport estimativ al Ministerului Apărării, potrivit căruia Marea Britanie avea să se confrunte cu o gravă lipsă de arme nucleare. S-a estimat că Marea Britanie avea nevoie de arme de 100 megatone pentru uz strategic. Acestea urmau să fie oferite de SUA, dar aveau nevoie și de 1 500 kilotone de arme pentru apărare și că, prin 1964—65, Marea Britanie n-ar dispune decît de 250 kilotone. Comitetul a decis că era necesară o nouă uzină. Comitetul a avertizat că un acord între SUA și URSS ar putea opri producția de material fizionabil, dar că, dacă Marea Britanie se asigura că data încetării producției s-ar situa abia peste cinci ani, ar fi în avantajul guvernului să urgenteze construirea celei de-a doua uzine. (Colin Brown, corespondent politic al ziarului). Zdrobitorul efect al dezastrului în afacerea Suezului asupra Marii Britanii l-a împins pe Harold Macmillan să-i înfrunte pe americani cu un mesaj despre „relații de lucru sau ceartă“, trimis în martie 1957. La 1 ianuarie, amploarea daunelor aduse de criza Suezului relațiilor Marii Britanii cu Statele Unite a fost subliniată de noul ambasador la Washington, intr-un lung memoriu trimis lui Selwyn Lloyd, ministrul de externe. Sir Harold Caccia spunea trei lucruri care luau sfirșit: „Primul, atașamentul sentimental în sînul Administrației, creat prin experiența noastră în timpul războiului, ca tovarăși de arme; al doilea, încrederea înnăscută în experiența noastră mai îndelungată în problemele internaționale și în reputația noastră de a fi demni de crezare; al treilea, dreptul nostru, în mare măsură nepus la îndoială, de a dispune de o poziție specială“. Ambasadorul încheia: „Dacă încercăm să ne vîrîm în consiliile administrației pe motive de prestigiu, de-abia am produce impresia jalnică pe care au produs-o de atîtea ori francezii“. în următoarea săptămână, Macmillan, pe atunci ministru de finanțe, a înaintat cabinetului o notă prin care argumenta necesitatea stringentă a unor economii. A început prin a spune că Marea Britanie a suferit „o înfrângere tactică” la Suez, care trebuie, acum, transformată într-un „avantaj strategic“. Nota a ajuns la Anthony Eden, potrivit dosarelor secrete, la 7 ianuarie, cu trei zile înainte ca acesta să plece și Macmillan să preia puterea. Eden, care a fost forțat să demisioneze după criza Suezului, scria: „Nu cred că evenimentele de la Suez pot fi recunoscute ca o înfrîngere tactică…” (și continua cu o argumentare ce nu convinsese pe nimeni). Dar Macmillan a hotărît să utilizeze conferința din Bermude, din luna martie, pentru a face un apel personal distinct, într-o întilnire secretă cu președintele american, in vederea restabilirii unor relații de afaceri post-Suez. Conținutul apelului nu a fost dezvăluit de comunicatul publicat la sfirșitul conferinței. „Există o problemă în viitorul imediat asupra căreia poporul nostru e înflăcărat și de care depinde puterea țării mele de a fi în serviciul eforturilor noastre comune: Nasser și Canalul. Hai să fim sinceri. Nu cred că vreunul din guvernele sau popoarele noastre are vreun sentiment de iubire pentru Nasser (…) Să fim in continuare sinceri. Guvernul dumneavoastră și mulți din oamenii dumneavoastră cred că noi am acționat nebunește, precipitat și ilegal. Guvernul nostru și mulți dintre englezi gîndesc că voi ați fost foarte duri cu noi — și ne-ați lăsat să cădem”. Macmillan a încheiat spunîndu-i lui Eisenhower: „Sper că îl veți denunța pe Nasser și actele sale in termenii cei mai energici… Sper că, dacă noi trebuie să acceptăm un acord prost în problema Canalului, veți spune limpede că e un acord prost…“ Macmillan a reușit în tentativa sa de a menține relații strinse cu Eisenhower. Cind s-au intîlnit din nou, după un an, americanii fuseseră convinși să sprijine politica britanică în Orientul Mijlociu.
Fii primul care comentează