Ioan Nistor

Înțelepciunea Monahului de la Rohia și gândirea sucită a unui Maestru

Asculta acest articol

Bucurându-se de un renume câștigat după 1989, când setea de informare a românilor putea anula spiritul critic și minima selecție, Maestrul a ajuns astfel, pe culmile gloriei, dar și înclinat să facă afirmații strâmbe. A fost gazetarul care milita pentru reintroducerea pedepsei cu moartea și pentru alte nebunii. În final, a ajuns să plictisească lumea cu propaganda retrogradă, iar acum propagă idei antidemocratice pe posturi TV obscure preocupate de cupluri, divorțuri și paternități. Pentru el totul e negru, toate-s o apă și-un pământ, totul e derapaj apocaliptic…

În „România literară” nr. 25 din 16 iunie, p. 24, președintele Uniunii Scriitorilor, dl Nicolae Manolescu îi face un portret memorabil analistului „cu gura strâmbată de scârbă” care e „capabil să nu fie de acord decât cu sine însuși”. Cu un semnal privind atitudinile sale antiromânești și antieuropene. Maestrul ucide cu vorbele Occidentul, care este, vezi bine, altceva decât Orientul său, iar noi suntem un fel de ex-planetari pricăjiți, vasali „rupți în c…”, după cum sună titlul unui volum de-al său. Astfel, spune reputatul critic literar, își „cârmește nasul la vizita Regelui Charles al III-lea al Marii Britanii în România” și, ce e mai trist, o blamează pe firava, fizic, Doamnă din Basarabia, președinta pro UE, dna Maia Sandu, care, zice maestrul, s-a împăunat (???) cu un summit al șefilor de state europene. Tipul nu cunoaște deloc istoria tragică a basarabenilor, care caută să iasă în lume pentru a scăpa în sfârșit de jugul „fratelui” asasin, dar nu zice cuvânt despre expansionismul de veacuri al Rusiei țariste și sovietice.

L-am auzit și eu și am înțeles pentru cine își cântă partiturile.

Apare întrebarea dacă e bine să ne pronunțăm când formatorii de opinie devin stricători de opinie?

Bine cunoscutul N. Steinhardt, în Jurnalul fericirii, amintește de Lordul Halifax, ministrul de externe al Marii Britanii în anii 1938-1939, care se întreba: Cine-s eu ca să judec?, adică cine e el să judece guvernul german și partidul nazist de la acea dată? Altfel spus, lordul consideră, creștinește, că nu avea menirea să-l judece pe altul, iar țara lui nu putea face nimic pentru a ajuta năpăstuiții Europei, respectiv țările mici, de amenințările lui Hitler. Filosoful român îi dă dreptate însă numai în ipostaza acestuia de individ și creștin. Observă îndată că, atât Lordul Halifax, la fel ca alți politicieni ai momentului, nu era un simplu cetățean. Era ministru, era slujbaș public și ca atare era dator să apere dreptatea chiar cu forța. Concluzia este limpede: Halifax a confundat scrupulele personale cu îndatoririle bărbatului de Stat. Conchide: „în caz de conflict între conștiința individuală și datoria față de colectivitate, soluția este: demisia.” (p. 275-276). Asta deoarece omul public „nu se poate refugia în neparticipare”. Sfinții, spune filosoful, se retrag cu totul din lume, pleacă în deșert și nu încurcă treburile pământești. Dar cei ce se află „în capul trebii”, cum se spune, au o altă fișă a postului.

La noi, după peste trei decenii, nu s-a auzit de demisia vreunui politician mult prea sensibil la „suferința personală” a amatorilor de năzbâtii politice, nici a iubitorilor de terase off-shore: afaceriști veroși, delapidatori, borfași, hoți etc., care s-au ascuns în locuri protectoare de teamă că vor cădea în temniță. Îl invoc doar pe celebrul „fugău” Sebastian Ghiță, camaradul dlui V. Ponta, dar sunt destui… Nici influencerii care rostogolesc subtil troli fabricați de FSB nu sunt blamați. Ba s-au văzut lacrimi pe micile ecrane pentru jalea celor care suferă din pricini sensibile (copii mici, mame bolnave, boli…), după ce au atentat la banul public. Se aud și lacrimi șiroind pentru drepturile istorice ale rusovieticilor de a lua hălci din alte țări recunoscute internațional, republicuțe separatiste sau chiar țări întregi.

Ca formator de opinie și ca om politic, ai datoria să aperi principii, nu lacrimi.

Tot așa, poți fi putinos acasă, lângă pisică și sticla cu lăptic, dar când ieși în public și devii militant pentru a aduna adepți, te situezi explicit de partea răului.

Creștinește e să plângi pentru rușii din Donbas care nu puteau învăța în limba maternă (Dl Putin zice că nu sunt deosebiri.), dar uite unde s-a ajuns: suferă, disperă și mor încleștați frățește în baionete și rușii, și ucrainenii din acel Donbas croit de tata popoarelor din URSS. Dacă Dumnezeu nu l-a oprit pe dracuʼ, respectiv Stalin, să traseze frontiere după bunul plac, să nu mai fie nimic de făcut? Să fie mai bine așa, cu bombe, sânge, morți, praf și pulbere? Războiul special să fi fost calea unică, nu cumva erau la îndemână și niscaiva soluții pașnice, conform Conferinței de la Helsinki… Asta e buba, Maestre! Nu summitul organizat de doamna Maia Sandu pentru a scăpa de militarismul transnistrean.

Antioccidentalismul, ca tot ce are la bază acest „anti”, își extrage seva din ură, din „scârbă”. Iar într-o societate cu atâtea răni nevindecate, a semăna încă un pumn de ură nu e o gândire măiastră, Maestre.