Asculta acest articolCum n-am pagină de facebook, iar e-mailurile le cercetez destul de rar, nesistematic, veștile importante le primesc prin telefon, de la prieteni. Așa se face că nu am știut că Nicolae Dabija, scriitorul din Moldova, a fost răpus de nenorocitul acesta de Covid-19, în noaptea de 12 martie până nu am primit un telefon de la scriitorul din Iași, Nichita Danilov.
Comunitatea scriitorilor este relativ mică și ne cunoaștem personal aproape toți.
Pe Nicolae Dabija îl cunoșteam din scris pe vremea când, la sfârșitul anilor ’80, la Chișinău apărea cea mai curajoasă revistă literară în limba română, “Literatura și Arta”, publicație care profita din plin de perestroika lui Gorbaciov și publica materiale curajoase, texte literare care în România acelor ani erau “nepublicabile”.
Faima revistei se datorează în bună parte redactorului-șef, nimeni altul decât Nicolae Dabija.
L-am cunoscut personal la prima mea vizită la Chișinău, împreună cu poetul Ioan Nistor. Devenise parlamentar în Parlamentul Moldovei, alături de alți scriitori moldoveni. Am participat la ridicarea de pe soclu a statuii lui Lenin din Chișinău.
Îmi plăcea să-i spun “domnul Dabija”, nu Nicolae. Un nume voievodal, drag poeților mai cu seamă datorită poeziei lui Eminescu “Umbra lui Istrate Dabija-voievod” din care, în anumite momente, poeții recitau “Cum trece-n lume toată slava/ Ca și un vis, ca spuma undei./Sus în cetate, la Suceava,/Eu zicȘ Sic transit gloria mundi!”
Poet, prozator, critic, autor de manuale școlare bine făcute, de care copiii din Republica Moldova aveau strictă nevoie, Nicolae Dabija a fost unul dintre cei mai importanți scriitori nu doar din Moldova de peste Prut.
Este un scriitor complet care face cinste literaturii române. Când scrii despre un scriitor care nu mai trăiește decât prin cărțile lui, scrii, de fapt, despre toți scriitorii, despre tagma, despre întreaga breaslă scriitoricească.
De exemplu după ce m-a anunțat Nichita Danilov că Nicolae Dabija a fost răpus de Covid, am dorit la rândul meu să anunț alți prieteni scriitori.
L-am sunat pe Gheorghe Pârja, din Baia Mare. Știindu-l un bun și apropiat prieten al scriitorilor moldoveni. Poetul Pârja se chinuia deja să scrie un text despre Nicolae Dabija.
Sunt sigur că în acea zi fatidică de 12 martie mulți scriitori români scriau, discutau, memorau întâmplări cu cel dispărut în mod neașteptat.
Nu știu de ce, încercând să scriu despre “domnul Dabija” îmi venea în minte figura altui mare scriitor din Republica Moldova, Grigore Vieru. La ultima noastră întâlnire, se întâmpla la Satu Mare, în cafeneaua Poesis, marelui poet nu-i venea să mai plece.
Parcă simțea că este ultima oară când ne mai vedem. Mi-a dăruit un pix și o sticluță de votcă. Eu i-am dat, la schimb, o iconiță și o sticlă de pălincă.
Astfel de “trocuri” au mai avut loc, dar despre acesta îmi aduc aminte datorită altei întâmplări. Într-o iarnă, participând la zilele Eminescu de la Ipotești, am văzut pe marginea drumului un măceș plin de fructe roșii care străluceau pe albul zăpezii.
Am vrut să rup câteva și să le duc poeților prezenți la Ipotești. Încercând să rup crenguțele de măceș, m-am zgâriat.
Aveam însă un dezinfectant în bordul mașinii< sticluța de votcă primită de la Grigore Vieru.
Lucrurile, în cazul scriitorilor, se leagă parcă altfel. Parcă ar fi fructele aceluiași copac. Cum spunea un poet, când înflorește cireșul la Chișinău, se simte mireasma în Maramureș. Nicolae Dabija o spunea și mai frumos: “În Taimâr, cu-o sanie cu reni/ acolo unde pân’ și vara vâscolește-/ dat-am de un sat de moldoveni/ ce uitaseră – săracii – românește.”
Odată cu dispariția poetului Nicolae Dabija literatura românească rămâne fără una dintre cele mai puternice voci care au contribuit la renașterea culturii românești dincolo de granițele nefirești trasate de o istorie vitregă între românii de dincoace și de dincolo de Prut.
