Mircea Diaconu: „Până la urmă toţi suntem actori“

Asculta acest articol

Suspans, dăruire, bună credinţă, imaginaţie, sunt caracteristici ce nu trebuie să-i lipsească unui bun actor. Săptămâna aceasta la Carei, s-a desfăşurat a şaptea ediţie a Festivalului de Teatru pentru Studenţi „SPOT“. Aici ai avut ocazia să găseşti o mulţime de tineri care au venit să se bucure şi să încânte în acelaşi timp iubitorii de teatru.

Festivalul, pe lângă actorii tineri, profesorii lor, regizorii, dramaturgii ce au fost prezenţi, a mai găzduit un invitat special, pe care sigur îl cunoaşteţi foarte bine prin intermediul rolurilor pe care le-a interpretat atât pe scenă cât si pe ecranele din cinematografe. Este vorba de actorul Mircea Diaconu, ce a fost prezent la festival pentru a vorbi cu studenţii şi pentru a le împărtăşi acestora din experienţa sa foarte vastă.

Mircea Diaconu este actor şi profesor la Universitatea de Arte Teatrale şi Cinematografie „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti. A absolvit Liceul la Câmpulung Muscel în 1967 şi IATC I.L. Caragiale, din Bucureşti în 1971. A debutat în 1970, la Teatrul Bulandra, cu „Harfa de iarba“ de Truman Capote. Debutul în cinematografie a avut loc în 1971, cu filmul „Nunta de piatră“, după I. Agârbiceanu, în regia lui Dan Piţa. A fost primul actor din România care şi-a dat demisia, devenind liber profesionist (1990), pentru ca apoi să revină în teatru ca angajat în 2001.

Când vă reamintiţi filmele în care a jucat precum „Profetu , aurul şi ardelenii“, „Artista, dolarii şi ardelenii“, „Pruncul, petrolul şi ardelenii“, „Filantropica“, „Buletin deBucureşti“ şi multe multe altele, nu are cum să nu vă cuprindă emoţiile. Nu poate fi contestat faptul că este unul dintre cei mai importanţi şi valoroşi actori români. Cu ocazia prezenţei la Carei ne-a acordat un scurt interviu din care reproducem mai jos o parte. Interviul integral poate fi urmărit într-o ediţie specială la Informaţia TV.

– Are nevoie România de astfel de manifestări culturale ca Festivalul SPOT? Sunt ele suficiente sau întotdeauna e loc de mai mult şi mai bine?

– Niciodata nu-s destule, pentru ca forma de educaţie superioară, elevată, caldă şi eficientă este cultura. Cu cât este mai multă cultură cu atat vom avea mai multă educaţie.

– Sunt studenţii capabili să intre în pielea personajelor şi să transmită mesajul piesei chiar dacă nu au o experienţă vastă?

– Să ştiţi că nu intră nimeni în pielea nimănui, până la urmă tot cu pielea ta trebuie să faci şi să te exprimi, nu cu pielea altuia. E o profesie, astfel nu e deloc important ca personajele pe care le reprezinţi pe scenă într-un personaj să fie şi trăite de tine. Experienţa ta de viaţă nu are nicio importanţă câtă vreme ceea ce faci în această profesie este a-ţi imagina, a elabora imaginativ nişte situaţii nu înseamnă că trebuie să le şi trăişti. Se întâmplă ceva foarte ciudat, cel mai bine pe scenă se descurcă fetele cuminţi jucând prostituate sau mai rău şi invers. Ce însemnă asta? că nu au trăit experienţa, că pe scenă îşi completează experienţe pe care nu le au în mod fireasc.

– Dumneavoastră cum aţi fost în tinereţe? V-aţi dorit din copilărie să deveniţi actor?

– Nu nu am vrut în sensul profesiei, dar asta nu însemnă că nu făceam tot felul de lucruri sau gesturi ce ţin de actorie, de histrionism, de starea ludică a omului. Omul se naşte cu aceste calităţi, toţi copiii joacă, când se joacă ei joacă, adică se pun într-o situaţie, deliberat intră într-un sistem teatral. Îndrăznesc să spun că şi toţi oamenii joacă teatru şi asta fără să jignesc pe nimeni pentru că nu e un lucru rău. Când un om se duce într-o audienţă să obţină ceva de la un ştab de orice fel, se îmbracă într-un anume fel, deci ca un actor care urmează să iasă pe scenă, îşi alege cuvintele şi le pregăteşte şi le repetă exact ca un actor. Până la urmă toţi suntem actori. Deci în măsura asta şi eu copil fiind aveam gesturi actoriceşti în mod sigur, dar profesie în sine nu am vrut să fac decât cu câteva luni înainte de admitere mi-a trăsnit asta prin cap. Aveam 17 ani şi atunci nu pot fi acuzat de luciditate sau de raţiune, ori decizie. A fost o întâmplare în viaţa mea.

– În ce an v-aţi început studiile ?

– În 1967 şi a fost o mirare şi pentru mine şi pentru profesori, pentru toată lumea, că am fost admis.

– Cum a fost după ce aţi intrat la facultate ? Aţi avut un mentor?

– După ce am intrat a fost un coşmar pentru că eram cu adevărat incompatibil cu acea lume, pentru că am picat din lună de la mine, din munţi, într-o lume care avea uşurinţele, vorbele, noţiunile cu care jonglau, iar eu nu înţelegeam aproape nimic. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez, primii doi ani au fost de coşmar. Nu e vorba de mentor ci trebuie să găseşti cheia, cheia este una singură. Trebuie să îţi găseşti în timpul facultăţii stilul, genul, metoda. Dacă am avea un mentor, care să ne înveţe această meserie am fi toţi la fel. Actorul dacă nu e unicat, el nu există.

– Cum aţi găsit dumneavoastră cheia?

– A fost o clipă în care încercam să fac ceea ce mi se cerea şi nu puteam, nu izbuteam şi era groaznic. În pauzele dintre cursuri mă duceam în parcul Cişmigiu stăteam pe bancă, îmi venea să plec mereu la gară şi să mă întorc acasă. La un moment dat tot aşa am ramas în sala de curs, în întuneric, pentru că nu aveam unde să mă duc. Trebuia să pregătesc un personaj bătrân şi eram disperat pentru că nu reuşeam. Cum stăteam singur, doar eu cu gandurile mele, l-am vazut cum arată, cum se comportă, cum respiră, cum merge şi încet încet am început să spun şi textul. Mi-am dat seama cât de important e să îţi imaginezi, să te autosugestionezi. De atunci doar aşa lucrez, mi-am găsit stilul.

– Sunteţi foarte cunsocut pentru filmele multe în care aţi jucat. Care este diferenţa dintre a juca pe scenă şi a juca într-un film?

– Sunt destul de diferite cele două variante pentru că a face cinema însemnă o doză mare de tehnică cinematografică, teatrul nu. Imaginaţi-vă capul meu, care poate avea la un moment dat şapte sau opt metrii în diametru pe un ecran de cinema. Vă daţi seama ce fin trebuie să foloseşti toate mijlocele, ce delicat. În teatru e cu totul alt dozaj deoarece există altă distanţă faţă de spectatori şi se petrec mai multe lucruri pe scenă în acelaşi timp.

– În calitate de profesor ce îi sfătuiţi pe viitorii actori? Teatrul sau filmul te pune mai bine în valoare?

– Actorul trebuie să fie pregătit pentru orice, e ca la război. Există două tipuri de actori, cei care se joacă pe ei defapt îşi aduc personajele la ce sunt şi cum arată ei, astfel nu fac nici un efort şi alţii care se duc către personaj, toate fiind diferite între ele. Eu cel puţin optez pentru varianta ultimă. Abia atunci eşti un artist adevărat când izbuteşti cu un singur trup să construieşti identităţi multiple.

– Aţi fost pentru scurt timp ministrul Culturii. Cum vedeţi viitorul culturii în România?

– Atunci am fost fericit că am scăpat, e greu şi o presiune foarte mare pe capul bietului om. Acum că stau să mă gândesc îmi pare rău, dar rău de tot, că nu am mai rămas puţin să rezolv diverse lucruri care sunt urgente de rezolvat. Există un fel de industrie culturală, care are un aport în produsul intern brut de 6% sau 7% aproape cât agricultura, vă puteţi imagina? Şi în clipa asta ei vin cu un buget către Ministerul Culturii care trebuie să stimuleze, să întreţină patrimoniul, cu un buget de sub 0,1%? Culturii nu îi este acordată importanţa pe care o merită.

– Ne aflăm în anul 2013, suntem conştienţi că munca pe care actorii, artiştii în general o fac nu este una deloc uşoară, ştim că sunt oameni dăruiţi, pasionaţi. De ce nu sunt plătiţi, de ce trebuie să “cerşească” pentru a fi răsplătiţi cum se cuvine?

– Ne aflăm în situaţia asta pentru că, practic nu s-a schimbat nimic. S-a schimbat o lume în 1989, dar sistemul teatral a rămas acelaşi şi inerţial a continuat să existe prin modul de finaţare de dinainte, deci prost. E o finaţare 100% la toate instituţiile culturale, teatrale ştiute, daca e aşa nu poate fi decât proastă. Dacă ar fi o finanţare selectivă, în funcţie de ceea ce face instituţia respectivă, ar fi altfel. Actorul trebuie să fie pe contract şi nu pe salariu, din păcate nu au curajul să iasă într-un spaţiu concurenţial. Există şi Hamlet există şi groparul, nu poţi să îi plăteşti la fel. Am încercat prin 1992 împreună cu mai multi colegi să mergem la ministrul culturii Andrei Pleşu, care era atunci, să îi explicăm cât de mult costă actorii care stau acasă, pe când alţi joacă. Nu vrem decât să fie plătiţi cei care muncesc, mai mult şi mai bine, care ştiu să se pună în valoare şi chiar au ce arăta lumii.

– Despre Teatrul de Nord din Satu Mare ce ştiţi?

– Foarte puţin. Vin destul de rar în zonele festivaliere unde ne putem întâlni şi unde se mai fac schimb de păreri şi aici nu vorbesc doar de Bucureşti. Festivale sunt peste tot în ţară, iar cu toate acestea nu prea sunt ei prezenţi, ori nu sunt prezenţi unde sunt eu prezent.

– Ce aţi fi vrut să faceţi în calitate de ministru al culturii şi nu aţi avut ocazia?

– Mă îndrăgostisem de nişte subiecte care ţineau de Ministerul Culturii, iar când te îndrăgosteşti nu stai şi aştepţi la coadă. Ca un îndrăgostit le-aş fi făcut, nici noaptea nu aş fi dormit. Există posibilitatea ca peste un an de zile când voi fi lăsat în pace şi sunt curat, conform unei decizii aberante de incompatibiliate, să mă întorc direct la Ministerul Culturii. Ar fi ca o supă reîncălzită şi nu prea îmi mai vine. Primele lucruri pe care le-aş fi făcut, ca un îndrăgostit, ar fi fost escavarea pământului cu tot cu pădure de la Sarmizegetusa unde ştim prea bine că există trei etaje de istorie, un fel de Acropole dacă vreţi. Într-o lună jumătate, cât timp am fost ministru, aveam pregătită o echipă interministerială cu tot cu armată care să înceapă lucrările. Pe lângă asta mai sunt multe lucruri care din punctul meu de vedere trebuiesc făcute, trebuiesc redobândite, renovate, etc. Într-un guvern e întotdeauna o luptă pe resurse, fiecare doreşte să îşi acopere cât mai mult din necesar. Nu aş fi fost deloc un băiat cuminte în această privinţă.