Asculta acest articol
Nicolae Manolescu, cel mai important critic literar al ultimei jumătăți de secol a încetat din viață. Avea 84 de ani. S-a stins brusc, fără să dea semne de oboseală. În urmă cu cinci ani, în preajma vârstei de 80 de ani se afla la Satu Mare. Era oaspetele de onoare a “Zilelor Poesis”. În urma acelui eveniment, Gabriel Chifu, redactorul șef al revistei “România literară” a marcat acel eveniment în numărul 50/2019. În semn de omagiu față de președintele Uniunii Scriitorilor, reproducem articolul ” O zi cu Nicolae Manolescu” de Gabriel Chifu.
M-am întrebat: dacă ar fi să aleg o zi din cele mai mult de cinci mii două sute de zile petrecute alături de Nicolae Manolescu, la Uniunea Scriitorilor, iar din anul 2010 și la revista România literară, așadar o zi, o singură zi, care ar fi aceea?
Aș fi tentat să mă opresc la o dimineață de sâmbătă din acest sfârșit de octombrie cu o lumină bogată și enigmatică, având în ea aur topit și o indicibilă melancolie. Eram la Satu Mare, la invitația revistei „Poesis“. Mă aflam acolo între atâția scriitori din țară veniți să-l omagieze pe Nicolae Manolescu, în preajma zilei sale de naștere.
O constatare imediată, banală: însuși faptul că atâția oameni de valoare din toată geografia noastră erau prezenți în capătul acela de țară pentru sărbătorirea criticului literar reprezintă o demonstrație convingătoare a prețuirii extraordinare de care se bucură el. Întrucât, date fiind șoselele proaste și, în general, căile de comunicație deplorabile, e o încercare extrem de dificilă să străbați ținuturile noastre, de la București, sau Timișoara, sau Iași, până la Satu Mare. Ca să te încumeți la o asemenea caznă trebuie să fii capabil de un efort fizic considerabil, trebuie să ai o rezistență deosebită și o determinare pe măsură și trebuie să ții cu adevărat la cel pentru care te pui pe drumuri.
În acea zi de toamnă s-a vorbit pe atâtea voci, dar la unison, despre Nicolae Manolescu. Pe ton grav, patetic sau relaxat și cu umor. S-au spus lucruri știute și răsștiute, dar s-au exprimat și puncte de vedere noi, surprinzătoare. A fost evocată prezența sa publică impresionantă, personalitatea sa de tip poliedric, cu atâtea valențe care e de mirare că încap într-un singur om: profesor, critic și istoric literar, teoretician, eseist, editorialist și prozator, președintele Uniunii Scriitorilor, deținătorul cronicii literare cu cea mai îndelungată și mai respectată, mai apreciată activitate în principala revistă literară a țării, România literară, dar și director al acestei publicații, academician, fondatorul și conducătorul Partidului Alianței Civice, senator, ambasador UNESCO, conducător de cenaclu și mentor, Pygmalion pentru atâția scriitori, realizator de emisiuni tv și alte, și alte calități, pe care voi fi uitat probabil să le trec în această înșiruire. Toate acestea i-au creat o notorietate, o autoritate, o aură, un prestigiu profesional de neegalat și toate i-au conturat o traiectorie publică de o anvergură irepetabilă.
S-a amintit și despre tânărul Manolescu, despre precocitatea sa creatoare și s-a adus ca dovadă o epistolă trimisă criticului de către N. Steinhardt proaspăt eliberat din închisoare (pe care o și reproducem în acest număr al României literare). S-a încercat și schițarea unui Top 5 al cărților care compun opera sa cu atâtea piscuri. Iar eu, unul, risc și numesc aici opțiunile mele, adică: Istoria critică a literaturii române, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Arca lui Noe, Sadoveanu sau utopia cărții și Teme, sau, eventual, Contradicția lui Maiorescu, sau, eventual, cartea de debut, Lecturi infidele.
S-a formulat și o întrebare care îi preocupă pe unii până la obsesie: de ce a fost ales Nicolae Manolescu, în patru rânduri, președinte al Uniunii Scriitorilor? Răspunsul de bun-simț ar suna cam așa: cei care l-am votat nu i-am făcut lui o favoare, ci ne-am făcut nouă o favoare, fiindcă, avându-l în frunte pe cel mai de seamă dintre scriitori, avem de câștigat toți și fiecare, cresc șansele să reușim să apărăm, să ținem în viață organizația noastră de breaslă, într-o perioadă complicată, a atâtor mișcări centrifuge și a atâtor tentative de demolare. S-au depănat amintiri și despre Cenaclul de Luni, cel care, în anii 1980, a reconfigurat înnoitor literatura noastră.
Un alt subiect al acestor discuții purtate liber, cu căldură, nu sistematic și academic, a fost sau ar fi putut fi cel referitor la raporturile acestui om cu perioada comunismului, epoca istorică în care s-a format și a trăit o jumătate de veac: ce a ajuns el să fie s-a datorat cumva vremurilor, a fost favorizat de regim sau i s-a datorat lui, fiind făcut împotriva regimului, împotriva curentului?… La căderea comunismului, când avea cincizeci de ani, Nicolae Manolescu devenise o legendă și era perceput ca o instituție de validare a valorii de care autoritățile acelui stat totalitar erau silite să țină seama. (Ceea ce nu mai e nici posibil și nici de imaginat astăzi, în babilonia de voci cacofonice a prezentului.) Nicolae Manolescu s-a clasicizat foarte repede: efect neașteptat al acțiunii regimului comunist care, făcând tabula rasa din sistemul nostru de valori culturale, crease numeroase „spații virane“ ce puteau fi ocupate. Dar la acest zenit l-a dus propria sa înzestrare intelectuală: a învins toate obstacolele care i-au stat în cale, de la o școală foarte slabă și până la persecuțiile la care a fost supus din pricina „dosarului“, a „originii nesănătoase“. Tot ce a realizat a realizat prin sine însuși. Și-a afirmat aptitudinile, și-a împlinit vocația pășind aproape tot timpul împotriva curentului oficial.
Sigur, se poate face un inventar al însușirilor personale prin care s-a impus: inteligență, intuiție, gust literar, memorie, cultură, spirit critic, subtilitate, devotament netrădat față de valoare și față de literatura română, generozitate ca om, dar exigență, severitate a judecăților critice ce se transformă uneori chiar în cruzime. De la calități se ajunge, obligatoriu, la defecte. Însă e potrivit să insistăm asupra defectelor într-un moment aniversar atât de însemnat, așa cum e acesta? Nu. Totuși, portretul nu ar fi corect, ar rămâne doar unul palid, convențional-encomiastic, dacă am eluda complet capitolul defecte și slăbiciuni, fără a nota că ele există și în cazul său, ca la oricine altcineva, cum altfel?!… De aceea țin să numesc aici un cusur care provine chiar din calitățile sale. Anume, tendința lui, nu neapărat voită, deliberată, de a-și demonstra superioritatea în fața oricui și în orice împrejurare, cu precădere în fața unui autor de literatură și a cărților sale: instinctiv, se comportă ca și cum s-ar afla într-o confruntare, într-o partidă pe care trebuie s-o câștige; dacă are dreptate în majoritatea situațiilor, e tentat să creadă că are dreptate totdeauna. Ceea ce evident este greșit, chiar și la el, care e recunoscut drept cel care face ordinea, drept arhitectul.
Până la urmă, toate opiniile exprimate în acea zi de toamnă încărcată de lumină enigmatică și melancolică au convers, validând două adevăruri simple, sigure, devenite aproape locuri comune, pe care până și cei mai înverșunați adversari ai criticului nu au cum să le respingă: Nicolae Manolescu este cea mai importantă personalitate literară de astăzi și Nicolae Manolescu este cel mai mare critic literar român din perioada postbelică, numele lui fiind așezat într-o serie absolută, Maiorescu, Lovinescu, Călinescu. Dar, dincolo de aceste superlative relative, din tot ce s-a rostit despre Manolescu la împlinirea vârstei de optzeci de ani se desprinde încă o însușire care începe să-i fie recunoscută. Aceea legată de preocuparea sa de a configura canonul literar românesc. Nicolae Manolescu începe să fie privit nu doar ca un autor care-și construiește propria operă, ci ca un autor care construiește o literatură ca pe propria operă. Sunt voci de certă autoritate care-l percep așa, ca autor al unei astfel de lucrări critice culminante.
Dar motivul principal care mă îndeamnă să aleg acea zi de toamnă de la Satu Mare ca zi emblematică pentru Nicolae Manolescu nu este partea rezumată aici, de bilanț, de recunoaștere și de elogii venite din partea distinșilor participanți la colocviu, ci altceva.
După ce a ascultat atent și în liniște ce se afirma despre el, Nicolae Manolescu a ținut un mic discurs bine cumpănit, în care a răspuns pe îndelete diverșilor vorbitori și a adus precizări acolo unde a crezut de cuviință. Ei bine, în momentele acelei confesiuni deopotrivă lucide și mișcătoare, criticul a fost în cel mai înalt grad el însuși. Ca un atlet care numai o dată, o singură dată doboară recordul, realizează performanța maximă. Niciun om nu este totdeauna, clipă de clipă, egal cu sine și nu se situează mereu la cea mai mare înălțime a sa. Ci doar uneori, în clipele privilegiate, de grație. Atunci, la Satu Mare, în primitoarea sală de conferințe de la Hotelul Poesis, mi s-a părut că Nicolae Manolescu și-a atins idealitatea, chipul de efigie, cea mai izbutită versiune a sa. Fiindcă acolo, atunci, el a fost autentic sută la sută, a vorbit despre lucrurile în care crede suprem, despre adevărurile sale ultime. Cuvântul său era curățat de orice mesaj parazitar, de orice strategie a seducției, care implică și o anume ipocrizie sau nesinceritate. Atunci, repet, a fost el însuși la cota de apogeu. A vorbit despre energia necondiționată cu care s-a dedicat cronicii literare, și-a mărturisit încrederea în literatura română pe care, citind-o, slujind-o, a descoperit-o ca pe una de o valoare formidabilă, care merită devotamentul său total.
Despre “Zilele Poesis” de la Satu Mare, revista România literară scria: De la Oradea, turnirul literar s-a mutat la Satu Mare, cu ocazia Zilelor Culturale „Poesis”, în intervalul 26-27 octombrie. Pe 27 octombrie, ora 10:00, a fost inaugurată librăria „Alcalin”, în incinta căreia a avut loc colocviul „Revistele literare, finanţare şi difuzare”, pentru ca după-amiază să aibă loc, în sala de conferinţe a hotelului „Poesis”, Colocviul „Nicolae Manolescu – 80”. De-a lungul a trei ore, personalitatea criticului literar a fost evocată de: Dumitru Păcuraru, George Vulturescu, Gabriel Chifu, Mircea Mihăieş, Ion Bogdan Lefter, Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Alice Valeria Micu, Traian Dobrinescu, Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Ovidiu Pecican, Andrea H. Hedeş, Marcel Tolcea, Victor Cubleşan, Cornel Ungureanu, Olimpiu Nuşfelean, Ioan Pintea, Adrian Popescu, Tudor Creţu, Ioan Nistor, Vasile Spiridon, Ioana Diaconescu, Eugeniu Nistor. Au mai participat: Alexandru Zotta, Gheorghe Vlădeanu, Radu Ulmeanu, Hanna Bota și Nicolae Corlat. Pentru organizarea impecabilă a colocviului, se cuvine să mulţumim domnului Dumitru Păcuraru, amfitrionul manifestării de la Satu Mare. (Rep.)
Fii primul care comentează