Asculta acest articolMilioane de oameni nemulţumiţi, fiecare de altceva, vor să li se audă vocea, fiecare spunând altceva. Acest curent care s-ar putea numi la fel de bine “nemulţumism” sau radicalism, mai degrabă de dreapta, deşi este promovat de oameni cu venituri modeste, deci aparţinând oarecum stângii, se face simţit peste tot, din Statele Unite până în Europa, şi din Europa până în Piaţa Universităţii din Bucureşti. De unde se propagă până în cel mai mic orăşel. Urmează să penetreze şi cea mai mică aşezare omenească.
Deşi pare mai degrabă o mişcare anarhică, paradoxal este că pe fond nemulţumiţii au dreptate. Printre pancartele naive, în care fiecare încearcă să fie deopotrivă ironic şi sarcastic, se simte un dinamism al fricii. Fiecare spune altceva, dar toţi par să se teamă de acelaşi lucru. Nu-l pot defini. Pentru că, în general, frica nu se poate defini.
Dacă în mijlocul acestei mase amorfe de persoane, fiecare luat în parte onorabil, va apărea un bun orator, el va fi privit ca un profet şi toată lumea îl va urma. De aici înainte frica, amestecată cu nemulţumirea, se transformă în ideologie. Mai departe, având mii de adepţi de la ideologie până la fanatism nu este decât un pas, avem uşile deschise spre o nouă eră.
Întotdeauna revoluţiile au fost confiscate, când de stânga, când de dreapta. Lenin şi Hitler au acelaşi punct de pornire. Norocul omenirii a fost că dreapta nu a avut un Stalin, în prelungirea lui Lenin.
Dar a face o paralelă între ceea ce se întâmplă acum pe mapamond şi radicalismele secolului 20 este prea mult. Mai degrabă se repetă mişcările studenţeşti din 1968. Aparent cu mai multă intensitate din cauza supradezvoltării mijloacelor de comunicare.
Ceea ce într-un fel supără şi uimeşte este că în stradă nu se strigă şi nu se scrie pe nicio pancartă cuvântul LIBERTATE. Nimeni nu pare să fie dispus să moară ca să fie alţii liberi.
“Vom muri şi vom fi liberi” suna altfel decât “DNA/ Să vină să vă ia”. Aici este de observat intenţia autorului acestei lozinci de a folosi rima. Nu se mai face apel la Justiţia absolută, ci la instrument. Protestatarul este bine intenţionat, dar se află în eroare judiciară. Nu procurorul arestează, ci judecătorul. Am căzut pradă amănuntelor.
Pentru că despre amănunte este vorba şi de partea cealaltă, a celor care pe moment reprezintă puterea. PSD dă cu barda din prima. Proiectele de ordonanţă ascunse, învârtite pe sub masă, au fost parcă aruncate pe piaţă ca să înfurie lumea. Şi PSD avea nevoie de puţin scandal ca să iasă în evidenţă. Probabil crede că în felul acesta îşi fidelizează electoratul.
Dându-se victimă a unei puteri oculte îşi consolidează puterea în forţă. Şi-a depistat şi adversarul în persoana preşedintelui Klaus Iohannis. Să fie acesta un semnal de pregătire pentru campania prezidenţială? PSD vrea să demonstreze că dacă nu ai preşedinte din partidul tău degeaba te străduieşti să faci treabă.
Dovadă că lumea se întoarce pe dos este şi faptul că PSD a ajuns campionul respectării drepturilor omului şi a libertăţii de expresie, până acum puncte forte ale dreptei. Că se creează premise pentru o nouă ideologie, increată, în stare de mucus, este şi cererea de a suprima organele de presă în care se exprimă alte opinii decât cele ale protestatarilor. Ce fel de intelectuali sunt cei care au cereri atât de radicale? Neîndoielnic, ne îndreptăm spre epoca radicalismelor de tristă amintire.
