Asculta acest articolServiciile poștale au avut un rol important în dezvoltarea economică și socială a României, contribuind la consolidarea legăturilor interne și internaționale.
În numărul de astăzi vă oferim o scurtă retrospecitvă asupra istoriei și evoluției serviciilor poștale de pe teritoriul țării noastră, începând de la primele forme de comunicare și transport din perioada feudală și până la organizarea modernă a Poștei Române.
Rețeaua de comunicații din Dacia Romană
Comunicarea și transportul au fost întotdeauna necesități esențiale în evoluția societății umane, de la transmiterea știrilor la circulația mărfurilor și a călătorilor. Organizarea unor servicii specializate a devenit imperativă pentru a asigura parcursul rapid și sigur al anumitor distanțe.
În teritoriul României, încă din perioada premergătoare cuceririi Daciei de către Imperiul Roman, au existat rute naturale folosite în scopuri comerciale și militare, desfășurându-se adesea de-a lungul cursurilor de apă. După cucerirea Daciei, o rețea densă de drumuri a fost construită, iar serviciul poștal a fost instituit cu o organizare similară cu cea din restul Imperiului Roman. După retragerea aureliană, poșta a cunoscut o perioadă de declin și dezorganizare, reapărând în secolul al XIV-lea odată cu formarea statelor feudale independente Moldova și Țara Românească.
Mircea cel Bătrân a emis un Hrisov în anul 1399 și este primele atestări scrise referitoare la existența serviciilor poștale pe teritoriul românesc. Documentul menționează apariția serviciilor poștale la Giurgiu, un important oraș comercial și strategic situat în apropierea Dunării, care juca un rol crucial în relațiile economice și politice ale Țării Românești din acea perioadă.
Hrisovul, o formă de înscris oficial emis de către domnitori în Evul Mediu în teritoriile românești, avea rolul de a confirma și reglementa diferite aspecte ale vieții sociale și administrative, precum drepturile și privilegiile acordate diferitelor categorii de oameni, taxele, impozitele, dar și organizarea serviciilor publice.
Domnitorii români au avut întotdeauna o politică externă activă și au fost bine informați cu privire la evenimentele internaționale din acea perioadă. Aceștia dispuneau de curieri cunoscuți sub numele de „călărași” și „lipcani”, care parcurgeau rapid distanțe mari. Numărul crescut al călărașilor a dus la apariția „olacului”. Comunitățile din sate și târguri situate pe traseu erau obligate să pună la dispoziție cai pentru olac, să îngrijească animalele și să asigure hrana necesară.
În Principatele Române releele de poștă au fost intruduse în secolul XVII
În acele vremuri, serviciul poștal îndeplinea în principal nevoile statului, ale dregătorilor și ale solilor străini, rar satisfăcând cererile particulare. În secolul al XVI-lea, administrația poștală a fost plasată sub autoritatea marelui postelnic și a rămas relativ neschimbată până în mijlocul secolului al XVII-lea, când au fost introduse releele de poștă, cunoscute sub denumirea de menziluri. Drumurile principale de poștă din această perioadă se găseau în Moldova: Iași – Bârlad – Galați și Iași – Hârlău – Cernăuți, iar în Țara Românească: București – Târgoviște, București – Pitești – Craiova, București – Silistra sau Giurgiu. În ambele principate existau și drumuri secundare. În Transilvania, o rețea densă de drumuri s-a dezvoltat în legătură cu marile centre comerciale și meșteșugărești: Brașov, Sibiu și Bistrița. Legăturile cu Transilvania și Moldova se realizau prin drumuri comerciale de-a lungul cursurilor râurilor Buzău, Teleajen, Prahova și Olt, iar cu Moldova prin Adjud, Valea Trotușului și Pasul Ghimeș.
Costurile pentru întreținerea și înființarea menzilurilor, achiziționarea furajelor, olacelor, cailor și plata slujbașilor au fost suportate în principal de țărani și de târgoveți până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. În timpul celei de-a doua domnii a lui Constantin Mavrocordat din Moldova, s-a hotărât reorganizarea poștelor, statul preluând cheltuielile care anterior erau suportate de către țărani. Aceste sume urmau să fie acoperite prin taxe impuse asupra satelor și târgurilor. În octombrie 1775, Alexandru Ipsilanti, domnitorul din Țara Românească, a modificat sistemul și a decis ca statul să suporte cheltuielile.
Conducerea menzilurilor și a poștelor era încredințată căpitanilor de menzil sau de poștă, iar caii erau achiziționați cu fonduri din vistieria țării. Poșta era centralizată sub conducerea a doi căpitani de poștă cu reședința la București. După războiul austro-ruso-turc, serviciile poștale din Moldova și Țara Românească au fost subordonate armatelor de ocupație, ceea ce le-a adus mari prejudicii. Poșta se afla într-o stare de dezorganizare care impunea intervenția statului.
Domnitorul Alexandru Moruzi a încercat să reglementeze situația poștei, hotărând să concesioneze serviciile poștale unor antreprenori particulari, în timp ce statul controla activitatea concesionarilor prin intermediul hatmanului poștelor. Personalul era numit de către antreprenori și domnie în baza unei înțelegeri. Primii concesionari au fost C. Scufa în Moldova și Ion Hagi Moscu în Țara Românească. Tarifele s-au dublat: de la 10 bani de cal pe oră la 20 de bani de cal pe oră. Persoanele particulare au primit dreptul de a călători cu poșta pe baza unui permis special.
În perioada august 1802 și august 1806, Constantin Ipsilanti a luat măsuri pentru reparația drumurilor și podurilor, reconstrucția menzilhanelor și creșterea numărului de cai. La sfârșitul războiului ruso-turc (1806-1812), serviciile poștale și transporturile în general se aflau într-o situație critică, atrăgând atenția unor mari investitori interesați de refacerea serviciului poștal. Unul dintre aceștia a fost Manuc-bei, care a donat statului suma de 60.000 de lei și a împrumutat statul cu 100.000 de lei, fără a cere dobândă.
La începutul secolului al XIX-lea, pe teritoriile Principatelor Române funcționau și serviciile poștale ale Austriei și Rusiei. Poșta austriacă a desfășurat activități în aceste teritorii între anii 1718 și 1869, cu anumite perioade de întrerupere. Cea mai veche ștampilă cunoscută a poștei austriece în Țara Românească datează din anul 1811 și poartă inscripția “BUKAREST IN DER WALACHEY”, iar în Moldova este cunoscută din al doilea deceniu al secolului al XIX-lea ștampila cu inscripția “MOLDAU”.
Poșta imperială rusă și-a început activitatea în Principatele Române în urma tratatului de la Kuciuc Kainargi din 21 iulie 1774, care a pus capăt războiului ruso-turc din 1768-1774. Rusia a obținut unele privilegii, printre care și dreptul de a înființa consulate și birouri poștale în Moldova și Țara Românească.
La începutul anilor 1800 serviciile poștale din Transilvania au intrat într-un proces de reorganizare
După revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu și reinstaurarea domniilor pământene în 1822, a debutat o perioadă de creștere economică, influențată de extinderea relațiilor comerciale. Contribuțiile la îmbunătățirea și modernizarea serviciului poștal au venit din partea lui Grigore Ghica în Țara Românească, în perioada iunie 1822 – aprilie 1828, și Ioniță Sandu Sturdza în Moldova, în aceeași perioadă. S-a adoptat politica concesionării serviciilor poștale, iar în urma Păcii de la Adrianopol, monopolul asupra produselor Țărilor Române a fost abolit, facilitându-se comerțul liber, extinderea pieței interne și integrarea economiei românești în circuitul internațional.
În Moldova și Țara Românească au fost înființate servicii de transport pentru călători, mărfuri și corespondență, s-au organizat licitații pentru concesionarea serviciilor poștale și au fost introduse servicii de diligență. Aceste măsuri au contribuit la modernizarea și îmbunătățirea rețelei poștale, facilitând circulația eficientă a bunurilor și comunicarea între diferitele regiuni.
În aceeași perioadă, în Transilvania, serviciile poștale au intrat într-un proces de reorganizare, asigurând legătura între orașele Cluj, Brașov și Sibiu cu țările din vestul Europei. Legăturile tradiționale cu Moldova și Țara Românească au început să se extindă și să se diversifice.
În luna august 1841, în Țara Românească au fost introduse trăsurile numite „brașovence” pe rutele spre Brăila, Giurgiu, Câineni și Focșani. În 1846 s-a decis ca gropurile (săculețele sigilate) de bani care aparțineau statului sau particularilor să fie expediate prin poștă sub responsabilitatea antreprenorilor.
Tot în această perioadă, la cererea mai multor comercianți, s-a înființat primul oficiu poștal la București. La propunerea Departamentului din lăuntru, Barbu Știrbei (1849-1853; 1854-1856), care s-a ocupat de serviciile poștale în timpul mandatului său de vornic, a decis ca directorul poștei să nu mai fie numit de către concesionari, ci de către domn. De asemenea, s-a introdus un serviciu de diligență pe rutele principale: București – Pitești și București – Giurgiu.
Poșta lui Alexandru Ioan Cuza
În timpul domniei lui Grigore Alex. Ghica (1849-1853; 1854-1856) în Moldova s-a înființat un serviciu poștal oficial pentru transportul corespondenței între reședințele ținuturilor și cele ale plaselor. Între plase și comune, corespondența era realizată prin intermediul dorobanților călări și a vătășeilor speciali ai comunelor. Au fost înființate oficii poștale în fiecare județ, fapt ce a dus la apariția funcției de factor poștal. S-au stabilit curse regulate pentru transportul actelor oficiale și ale particularilor, s-a instituit un tarif unic pentru corespondență, iar serviciul de diligență a fost inaugurat în 1850, funcționând inițial de două ori pe săptămână pe rutele Iași – Roman – Bacău – Focșani, de unde se făcea legătura cu poșta munteană.
Poștele au fost definitiv constituite în Moldova ca instituție de stat după războiulCrimeii. Au fost deschise noi oficii poștale, s-au extins cursele de diligență, iar pentru personal s-au stabilit un orar fix, salarii și posibilități de avansare.
Au fost introduse cutiile poștale, s-au fixat diverse tarife pentru serviciile poștale, iar din luna iulie 1858 au început să fie utilizate primele mărci poștale adezive.
Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864, a avut loc un moment crucial în istoria serviciilor poștale din România – înființarea poștei moderne.
Această inițiativă a fost parte a unui efort mai amplu de reformă și modernizare a statului român în perioada domniei sale, cunoscută și sub numele de domnia Unirii.
Alexandru Ioan Cuza, un reformator decis și progresist, a recunoscut importanța dezvoltării infrastructurii și a instituțiilor modernizate pentru consolidarea statului român unit. Astfel, în anul 1864, a fost emis decretul regal care a unit serviciul poștal cu cel telegrafic, marcând astfel începutul poștei moderne în România. Această unificare a fost o mișcare strategică, având în vedere rolul vital pe care comunicarea rapidă și eficientă îl juca în funcționarea unui stat modern.
Modernizarea din timpul regelui Carol I
Uniunea Poștală Universală a fost creată cu scopul de a facilita cooperarea și coordonarea între serviciile poștale ale diferitelor țări din întreaga lume. Principalele obiective ale UPU au fost standardizarea tarifelor poștale, reglementarea serviciilor poștale internaționale și stabilirea unor proceduri comune pentru expedierea și livrarea corespondenței.
În 1874, România a avut un moment semnificativ în istoria sa poștală prin participarea la fondarea Uniunii Poștale Universale (UPU) la Berna.
Uniunea Poștală Universală a fost creată cu scopul de a facilita cooperarea și coordonarea între serviciile poștale ale diferitelor țări din întreaga lume.
Principalele obiective ale UPU au fost standardizarea tarifelor poștale, reglementarea serviciilor poștale internaționale și stabilirea unor proceduri comune pentru expedierea și livrarea corespondenței.
Ca unul dintre cei 22 de membri fondatori ai UPU, România a avut o contribuție importantă la definirea structurii și funcționării organizației. Prin aderarea sa la UPU, România a dobândit acces la resurse și tehnologii noi în domeniul poștal și a beneficiat de o platformă pentru promovarea intereselor sale în ceea ce privește comunicarea internațională și schimbul de corespondență.
Fii primul care comentează