REVISTA FAMILIA

GEORGE MIHAIL ZAMFIRESCU, De M.G. Samarineanu

Asculta acest articol

A murit Gimi !
– Cum, Gimi? ne-am întrebat. Îl știam bolnav de câtva timp. și-l știam serios bolnav. Așteptam ziua în care ne vom găsi la București ca să-l vizităm, să-i strângem mâna pururi fierbinte cu prietenie și să-i dorim sănătate. Un cuvânt de grabnică tămăduire, iată ce așteptam ca să-i trimitem, cu prima ocazie. Acum, Gimi, e mort. O lacrimă de durere frățească. O lacrimă, punct la capătul unei existențe de creator, de om.

L-am cunoscut pe George Mihail Zamfirescu , aici la Oradea, în încăperea îngustă a redacției. Venise de la Satu Mare, unde părea exilat. Venise la sediul unei reviste literare ca arabul din Sahara la o oază. Pe atunci, viața avea alte frământări, mai ales aici. Desrobirea ne-a găsit cu goluri mari. Trebuia să garnisim întregul mecanism administrativ al Statului cu elemente românești. și nu numai mecanismul administrativ ci și cel politic. și, chiar, cel cărturăresc. și nu aveam elemente suficiente. Intelectualii disponibili dădură iureș spre demnități politice. Toți novicii vieții aveau veleități care pendulau între mandatul de parlamentar și portofoliul ministerial. Rar câte unul dacă ceda, acceptând un rol de prefect sau primar..

Și ca să ajungă fiecare acolo unde credea că are toate drepturile să ajungă, se dădeau lupte grele. Nu se alegeau armele, nu se cunoșteau limite. Se năruiau statui ale neamului ca să se ridice piedestale politicului. Un fost deputat, îmi povestea cu nuanță de mândrie cum a sechestrat, într-o seară pe părintele V. Lucaci și l-a dus noaptea întreagă într-o căruță ‘’de-i ieșeau mațele, popii’’ , peste 30 de kilometri. și aceasta ca să poată să-i poată lua mandatul pentru un X oarecare desemnat de partid….
George Mihail Zamfirescu venise la Satu Mare cu un rol modest de funcționar la Casa Cercuală. Venise și el după cum am venit mulți, să complectăm lipsurile. Era din cei buni. Căci, ca să fim drepți, veniseră și mulți nechemați trimiși sau aduși de mirajul aventurii ori a binefacerilor coloniilor proaspăt cucerite… ~n el clocotea viața. ~n făptura aceea de copil, care își ia aere de adult, numai și numai fiindcă i-au mijit tulee, mocneau puteri care se cereau eliberate și puse în valoare, îl rodea germenul distrugător al bolii ascunse, în rodea și geniul creației însă. De aceea îl lăsa nepăsător clopotul din jur, cu escaladări spre culmi și cu năruiri în abisuri de celulă. De aceea se uita străin la cei care se dădeau peste cap în scrânciobul politicii și părea surd la chemările de sirenă ale celor care aveau nevoie de talentul lui pentru ascensiunile pe care le încercau ei.

“Societăți de exploatare a țării, de exploatare neomenoasă a nației – partidele….’’ Avem de mult, de la prima întâlnire, fixată axioma acestei realități. și ne căutam de drum…
Prima seară petrecută împreună la un modest restaurant, din Oradea, ne-a servit la verificarea armăturii sufletești. Era tinerețea care colorează însorit chiar și adâncuri de abis. Nu ne alarma nimic din tot ce se petrecea în ființa |ării . Efervescența din jurul nostru tulbura doar apele. Dar nu distrugea diguri. Așa că nici un pericol nu se arăta.
“Dar trebuie să pornim odată serios la muncă. Să depășim mediocrul în care se complac mulți, aici’’.
“Voi, la Oradea, ați fixat un punct de reper. Redacția aceasta cu revista pe care o redactezi e un modest paraclis spre care sufletul nației, mâine poimâine, se va îndrepta. Aș dori să vad catedrală acest paraclis…. Punct luminos din care mii de Promethei să vină ca să ia foc sacru spre a-l împărți celor care zac în întuneric…’’
După prima vizită, George Mihail Zamfirescu a mai venit. Parcă-l văd zgribulit, în miez de iarnă, într-un ungher, de compartiment de a treia. Ce-l mâna să suporte frigul, lipsa de comfort a drumului, cheltuiala deplasării și oboseala? Erau 3 ore de drum de la Satu Mare la Oradea. și, totuși, nu pregeta, cu toate că lăsa acasă o soție la care ținea mult de tot și doi copii pe care îi iubea.
Odată a venit cu un tânăr alături:

– E mistuit de același foc, ca noi…mânzul…
și mi-l prezenta pe George A. Petre
La Satu Mare încerca să înfiripe un nucleu scriitoricesc. și să dea viață unui organ de publicitate. Ca ultim efort aici, de pe frontieră, unde nu reuși să-și găsească astâmpăr și rost, mi-a adus într-o după amiază o carte, ‘’Flamura albă‘’ prima, dată la iveală de el. Avea toate stângăciile începătorului și toate indiciile celui dotat de Parce cu darul creației.
Apoi, George Mihail Zamfirescu s-a înapoiat la București. Ne vedeam mai rar. Mergeam din când în când la București. Dar, viața în Capitală e atât de trepidantă!… Luam câteodată cafeaua alături la Capșa. George Mihail Zamfirescu a făcut drum luminos spre culmile Parnasului. Răpit de frământarea primului oraș al țării, a făcut zigzaguri mari. De la mizeria proletarului, scrisului, la gazetărie. De aici, la direcția de scenă a Teatrului Național de la Iași, ca, revenind iar la gazetărie, iar să se înapoieze la teatru.

‘’Domnișoara Anastasia’’ îl trecu în rândul puternicilor creatori dramatici. Iar ‘’Madona cu trandafiri’’ , ‘’Maidanul cu dragoste’’, etc., îl fixară în rândul prozatorilor de lungă respirație, de fină analiză psihologică, de clară pătrundere. Mânuia cu o uimitoare siguranță creațiuni atât de vii pe ecranul realismului periferic, în cât, Gimi va rămâne în literatura română ca un mare explorator al gloatei întâlnită de mulți, de cum părăsesc străzile centrale ale Capitalei, dar asupra căreia nimeni nu și-a oprit o privire mai cercetătoare.
George Mihail Zamfirescu a luptat din greu cu viața. Bolnav, rar a avut răgazul să-și caute de sănătate.
În ziua când la Oradea, se închega acea formație în care ne pusesem atâtea speranțe – Teatrul de Vest – George Mihail Zamfirescu se găsea la impas. A fost ușor să-l conving ca să vină iar aici, pe frontieră, să ne ajute, pentru că ceea ce se înjgheba să se așeze pe baze solide. Venind cu el la Oradea, am fost rău înțeleși de George Cosma. Aduceam directorului necunoscător în ale teatrului, un om de teatru, un om de muncă, un om priceput.

– Tocmai, tu mă lucrezi? Au fost cuvintele cu care m-a întâmpinat prietenul Cosma…
Era zadarnică orice încercare.
Cu toate acestea o noapte întreagă am căutat să-l conving cu acceptarea lui George Mihail Zamfirescu în fruntea personalului său artistic ca director de scenă, numai foloase îi poate aduce. El avea cunoștințe sumare în ale teatrului. ~n schimb avea încrederea inimosului Iosif Maiorescu, vrednicul prefect, care subvenționa înghebarea teatrală. Ce ace lipsea prietenului Ghiță, aducea prietenul Gimi. O completare care n-a fost să fie. După câteva zile de deprimare aici unde vroia să își dea măsura valorii pentru un început de frângere a celei nenorocite linii de mediocritate, Gimi s-a înapoiat la București. și drumul lui în viață a fost, când cu luminișuri și pajiști fermecătoare, când abisuri și întunecimi înspăimântătoare. L-a necăjit mult indoleanța conclavului de la Teatrul Național care, deși i-a acceptat cu elogii piesa ‘’Sam’’ , Gimi? …- Nimic ! – și ridica din umeri decepționat . – și nu e proastă, pe onoarea mea, încheia el.
Târziu, abia anul acesta, l-am convins să supunem piesa unui plebiscit public. și mi-a dat-o. Am recitit-o cu același interes. și i-am făcut loc în paginile revistei ‘’Familia’’ în care apăruse abia un act când moartea l-a smuls pe Gimi din viață. Prin moartea-i prematură, literele române pierd un viguros creator. Iar noi un prieten, un prieten nu de paradă afectivă ci un gând, o faptă. și-l regretăm profund.

SAM
POVESTEA CU MINE, CU TINE, CU EL….
De George Mihail Zamfirescu
Tabloul IV
In tren, în drum spre Viena.
SAM, AURA
Compartimentul, în vagon. Afară noapte. Scântei de la locomotivă în joc sărbătoresc de artificii. ~n răstimpuri, în goană, lumini colorate.
SCENA I
Sam, Aura
Sam: ghemuit în pardesiu. Istovire. Uneori tremur nervos. E după câteva nopți de nesomn și sbucium.
Aura: în fața lui, fumează nepăsătoare.
Sam: Frig….. (pauză). Am impresia că aleargă cineva în urma trenului. Un om, mai mulți, tot Bărăganul. Vor să-l prindă trenul, să-l oprească, să ne aresteze…
Aura: De ce nu dormi?
Sam: Nu pot. (pauză) Suntem de mult pe drum?
Aura: Nu știu. Am uitat. Oricum< e frumos. Să zbori ca o nălucă…(pauză) La ce te gândești?
Sam: ….la înmormântarea lui Stan. I-o fi dus cineva o floare, l-o fi plâns cineva? ‘’ O lacrimă sau o floare cel puțin , doctore…’’
Aura: Ai febră. Încearcă să dormi! (pauză) De ce surâzi?
Sam: ….mi-am adus aminte de Mimy. O femeie de stradă. Mă implora să nu mă apropii de tine! ‘’Aura e tânără și pătimașă. Doisprezece s-au ucis pentru ea, până acum’’ (râde). La bal și pe când urcam la tine, același gând< sunt al treisprezecelea! Mimy s-a păcălit! Stan a fost al…
Aura: Nu-mi aduce aminte de el!
Sam: De ce? Mie-mi face bine când vorbesc de Stan. Mă liniștesc.
Aura: Ce lumini colorate! Trecem printr-o gară, probabil.
Sam: (absent) am trecut printr-o gară cu lumini colorate. și gara e viață. Iar luminiile colorate< iluziile … Au rămas în urmă, se rostogolesc în întuneric. Când se sting luminile colorate, gara nu mai are niciun rost, niciun farmec. Spui așa: ce trist! și dărâmi gara…