POETUL G.M. ZAMFIRESCU

Satu Mare, a doua ucenicie a scriitorului G.M. Zamfirescu

Asculta acest articol

Primul stadiu al uceniciei.
Tânărul George Mihail Zamfirescu îi întâlnește pe marii scriitori ai epocii, la cenaclul “Zburătorul” al lui Eugen Lovinescu, precum și la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Obișnuiții bizarului salon macedonskian, Tudor Arghezi, Gala Galaction, Ion N D. Cocea, Tudor Vianu, Ion Minulescu, Perpessicius etc. etc. Dintr-un spațiu de o rară solemnitate, cu canapele și draperii albastre, în mijloc având tron de unde oficia poetul rozelor, Alexandru Macedonski, din acel cerc în care a luat contact cu poeziile unui Baudelaire, Rollinat, Peladon, tânărul Zamfirescu va ajunge taman la Satu Mare, un oraș prăfuit, plictisitor, fără o intensă viață culturală, după cum notează Anton Davidescu, redactorul-șef al Ziarului “Satu Mare”, care de altfel, pare să fie singurul lui cunoscut în orașul de pe Someș.

Ca tânăr poet, semmnând cu diferite pseudonime, cel ce avea să se consacre în literatură sub numele de George Mihail Zamfirescu, încerca să-l imite pe Macedonski, însă deseori era mai aproape de George Bacovia, dar mai ales de Ion Minulescu.
În perioada bucureșteană publică poezii în principalele reviste ale vremii, “România nouă”, “Universul literar”, apropiindu-se cu precădere de Ion Minulescu. Acesta este cel care îi atrage atenția că se risipește în poezie, în loc să se ocupe de lucruri mai consistente, teatru, proză. Discuțiile cu Minulescu îl determină pe tânărul George Mihail Zamfirescu să părăsească Bucureștiul și să se retragă într-un colț de țară. Acel colț de țară este Satu Mare.

Dacă la București locuia într-o odăiță modestă, pe masa lui de lucru tronând un bust al lui Eminescu și o fotografie mare a lui Alexandru Macedonski, nici la Satu Mare nu avea un confort mai bun. Locuia cu chirie pe strada Tudor Vladimirescu, 22, locuință care devine și sediul revistei ” Icoane Maramureșene”.

Deși plăpând, era un om de acțiune. Dacă la București, din inițiativa lui ia ființă “Societatea tinerilor scriitori români” a cărei deviză, fără să fie liberali, era “Prin noi înșine”, la Satu Mare va deveni principalul animator al “Cercului Cultural al tinerilor români din Satu Mare”.

Despre plecarea din București și sosirea la Satu Mare scrie< “Trebuie să pornim odată serios la muncă. Să depășim mediocrul în care se complac mulți aici. Să plec. Să mă opresc acolo unde este nevoie de mine”. La Satu Mare avea un singur cunoscut, Anton Davidescu, redactorul ziarului Satu Mare, dar curând și-a făcut prieteni.

În articolul “Predestinatul Ady Endre” publicat în revista “Calendarul” anul 1, numărul 59, din 23 martie 1932, scrie< “Gândul înfrățirii româno-maghiare, în primul rând sub arcada frumosului, pe care îl bănuiam fără hotare, a fost roditor”
*
Dacă la București era un obișnuit al spectacolelor Teatrului Național, chiar scriind un poem dramatic dedicat lui Eminescu, la Satu Mare, în lipsa unui teatru românesc, nu doar că frecventează în mod sistematic spectacolele teatrului în limba maghiară, dar participă și la repetiții. Învață limba maghiară pentru a-l citi în original pe Petofi și Ady Endre, traducând din operele lor pentru revistele românești, iar pentru cele ungurești traducând din Eminescu, Arghezi, Macedonski, Minulescu, etc. Teatrul orășenesc Satu Mare era condus atunci de Ladislau Groff. Actor de mare talent, cu o cultură vastă, regizor și actor, director de scenă, cu studii la Budapesta, bun cunoscător al vieții teatrale nu doar din Viena, ci din Europa, Ladislau Groff îl învață pe înpătimitul de teatru George Mihail Zamfirescu ce înseamnă teatru, ce importanță are decorul în desfășurarea unei piese, cum să trateze cu actorii.

A doua mare surpriză oferită de Satu Mare va fi întâlnirea cu Aurel Popp, cu care `n nopțile lungi din orașul de provincie, împărtășesc păreri despre artă și viață. Cu siguranță ideile lui Aurel Popp l-au influențat pe tânărul scriitor. Pictorul sătmărean îi va deschide calea spre cunoașterea artei, pictură, sculptură, grafică.

De la Aurel Pop învață să-și formeze gustul pentru cadrul plastic al spectacolelor. Pictorul Aurel Popp l-a învățat să descopere frumusețea naturală și comorile de artă populară din Țara Oașului despre care George Mihail Zamfirescu a scris cu admirație în revista “Icoane Maramureșene”, dar și în alte pulbicații din țară la care colabora, “Cele Trei Crișuri”, “Gândul nostrU” din Iași, “Clipa”, București, iar în ” Cultura” publică o serie de articole intitulate ” Cronici sătmărene”.

Cu trupa de actori formată din tineri, elevi, studenți, funcționari și funcționare, ofițeri, G.M. Zamfirescu a început să facă o serie de turnee, de la Carei la Șomcuta și Baia Mare, de la Seini și Medieș la Sighet, neocolind nici localitățile mai mici. Scrie< “Facem teatru pentru țară, cu dragoste pentru limba românească, nu facem teatru ca să ne distrăm, ci pentru graiul obidit românesc.” Timp de un an trupa lui Zamfirescu a prezentat în sala teatrului orășenesc șapte piese. Din banii obținuți susține revista “Icoane Maramureșene”, unde își publică ideile despre teatru. Numărul din decembrie 1923 este dedicat în întregime teatrului.

În ziarul “Satu Mare” și în revista “Săgeata” a semnat cu mai multe pseudonime< Bucur Dâmbovița, Radu Lacrimă, Constantin Bunea, Mircea Someș etc. După ce revista “Săgeata” a alunecat pe panta șovinismului Zamfirescu nu a mai colaborat .
Pentru revista “Icoane maramureșene” spera să găsească scriitor locali. A căutat, s-a zbătut, dar nu a găsit. Acesta este motivul pentru care a căutat colaboratori din țară.

Principala problemă care împiedica apariției revistei era suma mare necesară pentru tipografie. Primele numere le tipărește la tipografia din Satu Mare Simon și Vescan, de pe strada Gheorghe Lazăr nr. 5, însă datorită scumpirii hârtiei, ultimele cinci numere sunt tipărite la București, de unde Ion Mehedințeanu, colaborator al revistei, le trimitea în colete la Satu Mare.
Un lucru demn de remarcat este că revista a anunțat acordarea unui premiu pentru George Bacovia.
Revista avea un aspect îngrijit, nu erau greșeli de ortografie, corectura fiind făcută de redactorul Zamfirescu, om cu experienață din vremea când lucra la ‘Literatorul” lui Macedonski.

Fără să aibă posibilități materiale, Zamfirescu a reușit să scoată 10 numere din “Icoane Maramureșene”. Un record față de revista “Țara de Sus”, apărută sub direcția lui Dariu Pop, în doar cinci numere, din februarie până în iunie 1921.
Dacă în “Țara de Sus” semnau doar localnici, axându-se pe problemele și tradițiile locale, publicând scurte istorioare, “Icoane Maramureșene” extinde aria colaboratorilor, desigur datorită lipsei scriitorilor locali de anvergură.
*
Debutează ca scriitor la Satu Mare. Apărut la editura “Icoane Maramureșene” cu o prefață de Eugen Relgis, primul său volum de proză “Flamura albă”, având 64 de pagini, este tipărit la Tipografia Simon și Vescan. Unul dintre rarele exemplare se află la Bibioteca Județeană Satu Mare. Corespondența cu Eugen Regis din această perioadă se găsește într-un manuscris la Academia română fondul G.M. Zamfirescu, 3, manuscrisul 10 . Ne-am face o datorie de onoare republicând la editura “Solstițiu” prima editură sătmăreană după revoluția din decembrie 1989, cartea de debut a lui G.M. Zamfirescu.

De la Satu Mare, în toamna anului 1924 pleacă la București unde va fi bibliotecar al cercului “Libertatea”. Anii de ucenicie s-au sfârșit, dar experiența acumulată, cultura artistică și experiența editării unei reviste, l-au ajutat în ceea ce avea să facă în continuare.
Fără experiența de la Satu Mare< apropierea de teatru, discuțiile cu pictorul Aurel Popp, cunoașterea mediului politic și social, familiarizarea cu munca redacțională, cunoașterea nemijlocită a oamenilor dintr-un alt mediu decât cel din București și mahalaua Ferentari, cariera artistică, literară a lui Zamfirescu ar fi fost întârziată, sau ar fi evoluat altfel.
În evoluția unui creator, scriitor, artist plastic, dramaturg, există momente de revelație, experiențe hotărâtoare. Aurel Popp credea în întâmplare. Aștepți momentul și când apare Marea Întâmplare, drumul tău de artist este deja trasat.
*
Întâlnirile decisive în viața lui George Mihail Zamfirescu au fost, la Satu Mare, cu actorul Ladislau Groff, cu pictorul Aurel Popp, cu viața de provincie dintr-un oraș prăfuit, cum spune Anton Davidescu, cu inerția oamenilor cu posibilități materiale care ar fi putut susține apariția revistei, dar nu au făcut-o. Acestea au fost elementele care l-au pregătit pe G.M. Zamfirescu pentru ceea ce avea să urmeze în cariera lui de scritor, de dramaturg și regizor. Experiența de viață, ca și dezamăgirile de tot felul, au un punct de pornire și de la Satu Mare .

Anton Davidescu va scrie în paginile revistei “Cele Trei Crișuri” un emoționant articol despre dispariția revistei “Icoane Maramureșene” și dezamăgirea visătorului ei redactor-șef, George Mihail-Zamfirescu, semnând cu cratimă între Mihail și Zamfirescu.