Sfântul Vasile cel Mare Episcop şi învăţător al Bisericii

Asculta acest articol

Într-un limbaj actual am putea spune că Sf. Vasile era “sfânt din moşi-strămoşi”; familia lui număra un frumos mănunchi de sfinţi: sfinte au fost bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina; sfinţi au fost fraţii Petru, Episcop de Sebaste, şi Grigore, Episcop de Nissa.

Pe lângă acestea, a fost prieten apropiat cu un alt sfânt Grigore, Episcop de Nazianz (de aceea numit Nazianzenul) care în calendarul bisericesc latin este aşezat alături de Sf. Vasile, deoarece a împărtăşit de aproape strădaniile lui pentru sfinţirea vieţii, au avut aceeaşi formaţie culturală şi au nutrit aceleaşi aspiraţii pentru viaţa de mănăstire.

Sfântul Vasile este, de altfel, considerat pionierul vieţii mănăstireşti din părţile de Răsărit ale Bisericii; în anul 358, împreună cu prietenul său, într-o chilie solitară în apropierea localităţii Neocesarea din Pont, au redactat două importante Pravile, regulamente, de viaţă călugărească; ele au orientat viaţa călugărilor care, după numele lui, se numesc “bazilitani”.

După cum s-a întâmplat şi altor personaje ilustre, nu a putut să se bucure decât pentru foarte puţin timp de singurătatea şi liniştea atât de dragi inimii lui. Fiind sfinţit preot şi îndată chemat să conducă Episcopia de Cezarea Capadociei, a trebuit să se consacre cu toate puterile apărării adevărului învăţăturii creştine împotriva greşelilor susţinute de arianism, mişcare devenită puternică prin sprijinul acordat de împăratul Valente. Vasile a preluat astfel misiunea Sfântului Atanasie şi asemenea lui, a ştiut să se sprijine pe autoritatea Pontifului Roman pentru a înfrânge greşeala.

Dar nu activitatea lui teoretică, doctrinală, i-a adus, încă pe când era în viaţă, denumirea de “Cel Mare”. Ceea ce i-a atras această denumire a fost activitatea sa practică la care trebuie adăugate predicile răsunătoare pe care le ţinea, cărţile străbătute de un deosebit entuziasm, cum este Scrisoarea către tineri, şi o vastă corespondenţă.

Subiectul la care revenea cel mai des şi cu mai mare forţă era caritatea, ajutorarea celor lipsiţi. Adesându-se unui interlocutor, se exprima astfel: “Tu zici: Pe cine am păgubit păstrând numai pentru mine ceea ce este al meu? Dar spune-mi sincer: Ce este al tău? Cine ţi-a dat drept de proprietar peste ceea ce ai? Dacă fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce-i este necesar şi ar da săracilor ceea ce-i prisoseşte, nu ar exista nici săraci, nici bogaţi”. Şi el nu s-a mulţumit doar cu vorbe. La marginea oraşului Cezareea, prin munca şi dărnicia lui a luat fiinţă o adevărată cetate a carităţii, sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii.

Numele Vasile derivă din adjectivul în limba greacă “basileios”, care înseamnă “regesc” şi provine din cuvântul “basileus” – “rege”. În unele regiuni este şi nume de familie.

(Vieţile Sfinţilor)