Asculta acest articolDe fapt ce-l determină pe un cetățean să meargă la vot și să pună ștampila pe un partid sau pe un candidat? Încrederea pe care o are în cutare sau cutare lider al unui partid. Asta îl mână la vot.
Contează înainte de toate încrederea în persoana care conduce și abia în al doilea rând în formațiunea politică respectivă? Cele două elemente determinante — conducător și partid — nu pot fi separate.
Să spunem că Victor Ponta se bucură de o încredere în rândul alegătorilor de 20%, iar partidul său, Pro România, nu reușește nici măcar să treacă pragul electoral de 5%. Este ilogic? Da. Însă este un adevăr verificat la alegeri.
Nimic nu este mai schimbător decât decizia unui votant de a pune ștampila pe un partid sau altul. Tocmai în asta constă farmecul sondajelor. Orice gre;eală se plătește, orice măsură bună luată de un guvern se răsplătește prin nerecunoștință.
Problema este că recunoștința ține de la mână până la gură. Când îi iei omului pâinea de la gură, când îi faci viața mai grea, te trăsnește la vot. Sau la chestionar când este întrebat cu cine va vota dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri.
Pentru că se apropie sfârșitul mandatului de patru ani, să vedem care au fost cele mai sancționate partide după alegerile din 2020.
De departe cel mai pedepsit partid al actualului ciclu electoral a fost PNL. Liberalii au avut parte și de mărire și de decădere. Sancționarea a venit și din afară și dinăuntru. După ce s-au certat cam cu toată lumea, liberalii au găsit de cuviință să se certe și între ei. Și s-au certat zdravăn. Le stă în fire liberalilor să fie certăreți? Poate că da. Pe de altă parte, tot din obișnuință, din când în când se aliază cu foștii adversari. Cam cu câte partide se ceartă cam cu tot atâtea se împacă. După cum le dictează interesele de moment. Sunt altfel celelalte partide? PSD de regulă preferă ca parteneri partidele slabe. Cu cât este mai pe marginea prăpastiei cu atât mai mult PSD este dispus să se alieze cu o formațiunea politică. Desigur, tot dintr-un interes de moment.
S-a folosit de PRM după alegerile din anul 2000. A făcut un parteneriat cu partidul lui Dan Voiculescu. L-a convins pe Călin Popescu Tăriceanu să se despartă de PNL și să-și facă un partid, ALDE, ca să poată duce guvernarea mai departe, după divorțul de PNL.
Nici inteligența artificială nu va putea ține socoteala alianțelor, combinațiilor, cumetriilor, divorțurilor, coalițiilor de guvernare de care a avut parte România în 33 de ani de viață democratică.
Niciodată nu au ieșit din modă uniunile. UDMR este o uniune. Și rămâne unită indiferent de mișcările de pe scena politică. AUR este o alianță pentru unire. Alianța pentru Unirea Românilor. Așadar, George Simion mai are de lucrat, mai ales după ce Diana Șoșoacă și-a făcut propria formațiune. Se numește Partidul S.O.S. România. Cu excepția senatoarei și a soțului ei, toată conducerea este formată din iluștri necunoscuți.
A vorbi în același context despre partide, politicieni și încredere este un nonsens, o absurditate. Dar votul este una, iar încrederea este altă mâncare de pește.
Abia când se intră mai în profunzimea fenomenului politic se observă putreziciunea sistemului construit după chipul și asemănarea partidelor. Prin extensie, țara este construită după mințile politicienilor. Numai că oricât de strălucite ar fi mințile unor lideri, nu-și pot pune partidele pe care le conduc să tragă în aceași direcție.
De aici și schimbările bruște, neînțelegerile, fracturile care împiedică succesul unor proiecte. Pe scurt, partidele, liderii politici, nu reușesc să-și pună subordonații să tragă la aceași căruță.
Atunci ce încredere mai poate avea publicul larg în liderii politici, în clasa politică, în esență clasa conducătoare?
