Asculta acest articolLa deschidere şi vernisaj au participat peste 400 de persoane
Dacă joi, 28 ianuarie, a avut loc deschiderea oficială a Expoziţiei Permanente Aurel Popp, la care au participat personalităţi marcante din judeţ, în frunte cu preşedintele Consiliului Judeţean, Adrian Ştef, a doua zi a avut loc vernisajul expoziţiei. De fapt a fost vorba despre un singur eveniment împărţit în două zile, în primul rând din cauza spaţiului. Cei peste patru sute de participanţi nu încăpeau în spaţiul rezervat expoziţiei. Despre prima zi am scris mai pe larg în numerele trecute ale ziarului Informaţia Zilei şi în Informaţia de Duminică.
Vernisajul organizat vineri, 29 ianuarie 2016, la Muzeul de Artă din Satu Mare a oferit un nou prilej de destăinuiri, amintiri şi explorări în privinţa vieţii şi operei marelui artist Aurel Popp, ale cărui lucrări au căpătat o nouă strălucire în noua expoziţie permanentă, deschisă la finalul săptămânii trecute.
Scriitorul Grigore Scarlat, fost ziarist axat pe subiecte culturale, şi-a amintit felul în care strada Aurel Popp şi-a primit numele. Laura Ghinea, preşedinta filialei UAPR Baia Mare, a vorbit despre proiectul de redeschidere a Coloniei Pictorilor. Dumitru Păcuraru a prezentat noi aspecte inedite din biografia lui Aurel Popp, iar criticul de artă Pavel Şuşară a susţinut un nou discurs atrăgător, cu trimiteri filosofice şi o situare îndrăzneaţă a artistului sătmărean în context european. Din partea Muzeului Judeţean au participat Szocs Peter, director adjunct, şi Liuba Horvat, şefa secţiei de artă.
Vă oferim în aceste pagini câteva spicuiri din luările de cuvânt ale celor prezenţi la această întâlnire artistică de nivel înalt. Vorbindu-se liber, dezbaterea a avut un aspect colocvial, fără ifose şi gratuităţi.
Un numeros public, format din artişti, scriitori, oameni de cultură, iubitori de artă, colecţionari, profesori, tineri, elevi şi studenţi s-au întâlnit într-o ambianţă culturală ca în alte vremuri, fără constrângeri oficiale. Spaţiul nu ne permite să prezentăm întregul “spectacol” organizat în memoria marelui pictor Aurel Popp şi a colegilor săi, artişti de o certă valoare, prezenţi şi ei în expoziţie. Discuţiile despre opera lui Aurel Popp, despre activitatea sa civică, despre situaţia culturii în general, au continuat la cafeneaua Poesis, unde artiştii, scriitorii, oamenii de cultură, au tăifăsuit până seara târziu, ca pe vremea lui Aurel Popp.
Grigore Scarlat despre prietenia cu fiul lui Aurel Popp şi botezarea străzii
“Vreau să-mi exprim întreaga admiraţie faţă de ce înseamnă astăzi Informaţia Zilei şi Informaţia TV. Sunt oameni care fac o presă de mare calitate, şi nu o spun ca să flatez. Aurel Popp… eu cred – n-am cum să fiu original când spun – este cea mai importantă personalitate artistică în domeniul picturii, un reprezentant de seamă al şcolii de pictură Baia Mare, acoperă Satu Mare, Baia Mare şi Careiul, un artist extraordinar.
Venind în 1968 la ziarul “Cronica Sătmăreană”, despre pictorul Aurel Popp am auzit de la Aurel Cordea. Aurel Cordea a fost un artist desăvârşit, asistentul doamnei Maria Ciupe, care nu era altcineva decât soţia pictorului Aurel Ciupe. Era perioada în care eu fiind la facultatea de filologie urmăream expoziţiile de artă plastică şi colegii noştri de asemenea.
În acest prim punct vreau să îi spun lui Dumitru Păcuraru că “pohta ce-a pohtit-o” iată că s-a împlinit.
În al doilea rând, vreau să vă spun că, după o pneumonie, m-am dus aici la Satu Mare la vechea policlinică, la raze, şi medicul radiolog era Aurel Popp, fiul marelui pictor. Vorbeam cu Nae Antonescu că am probleme şi zice< fii serios, eu am avut 16 pneumonii şi tot n-am avut nimic! Şi, discutând de una, de alta, cunoscându-l pe doctor, am avut onoarea şi plăcerea să fiu invitat la cină, şi mergeam la ei, cu un buchet de flori pentru doamna, o şampanie pentru domnul, sau o sticlă de vin pentru el, şi discutam despre pictură, despre perioada aceea.
Şi în ’79 i-am zis< domnule doctor, în măsura în care eu pot, ca redactor la ziarul “Cronica Sătmăreană”, am să scriu de mai multe ori ca să-i atenţionez pe cei de la Primăria Satu Mare să schimbe numele ăsta banal – strada Turbinei. El locuia pe strada Turbinei. Probabil la începutul secolului o fi fost o turbină acolo în capăt, acuma nu! Şi eu voi încerca să-i conving ca strada să se numească Aurel Popp. Şi într-o zi m-am întâlnit cu Augustin Tomuţ, şi mi-a zis< măi, uite, ţi-am făcut plăcerea, strada se va numi Aurel Popp. Zic< nu-i plăcerea mea, că-i dorinţa sătmărenilor! Foarte bine.
Din păcate, acum vreo trei luni, un prieten foarte bun a plecat dintre noi – Sike Lajos. Îmi zice< scrie şi pentru noi un articol. Am scris. Şi în vremea aceea, cum “Echinox”… nici nu mai ştiu dacă astăzi mai apare Echinoxul… şi i-am trimis un articol profesorului Ion Pop, în “Echinox” o pagină întreagă a apărut, am scris şi în revista “Familia”, i-am dus cele trei exemplare doctorului Aurel Popp, nu ştiu ce s-o fi întâmplat cu acelea… Oricum, l-am cunoscut pe un strănepot al pictorului, care era nepotul doctorului Aurel Popp, mi se pare că el a urmat Liceul de Artă din Satu Mare, şi-i zic< uite, tu ce faci, nu-ţi dai seama din ce stirpe artistică provii? I-am luat nişte desene, le-am publicat, s-a bucurat că se şi plăteau…
Şi aceasta a fost legătura mea cu pictorul Aurel Popp. Şi acuma când trec, când iau colţul şi mă duc pe strada Aurel Popp, parcă mă duc la o întâlnire cu un mare artist, simt că mă emoţionează.
Nu ştiu dacă Oana Păcurar are în vedere, dar după ce a făcut această admirabilă expoziţie eu cred că ar fi bine să tipărească nişte albume de artă, în condiţii grafice excelente, cum se pot tipări astăzi, cu o prefaţă sinceră, sănătoasă, concisă, încât când vine cineva în Satu Mare să ştie că a trecut şi pe la Muzeul de Artă din Satu Mare, unde a văzut expoziţia Aurel Popp şi sub braţ a luat şi un album.”
Gyori Csaba: Regiunea asta întotdeauna a fost creatoare de valori
“Din momentul în care l-am cunoscut pe Aurel Popp, mi-am spus că trebuie neapărat scos în faţa reflectoarelor, pentru că este un artist care, dacă bine va fi manageriat, va face cote foarte bune.
Arta plastică întotdeauna a creat valuri. Noi, băimărenii, avem şansa unui Muzeu frumos, bine organizat, Tiberiu Alexa este un expert în ceea ce înseamnă şcoala de pictură Baia Mare, ce a însemnat până într-o anumită perioadă şi contemporan, dar avem probleme în ceea ce înseamnă achiziţia a ce înseamnă arta de la 1990 încoace. Cred că fiecare muzeu, fiecare comunitate are această problemă.
Legătura lui Aurel Popp cu Baia Mare se ştie foarte bine. Cred că extensia aceasta pe care aţi făcut-o aici, şi aţi deschis un punct foarte important, demonstrează că şcoala de pictură Baia Mare n-a rămas doar în Baia Mare. De fapt aceşti artişti circulau peste tot, ei mergeau la Barbizon, veneau la Baia Mare, la Kecskemet, Szentendre, să nu mai spun Germania, Munchen. Faptul că Aurel Popp este universal, european, nu avem ce să-l mai discutăm.
Cred că este un punct extraordinar de bun faptul că a luat fiinţă această expoziţie. Demonstrează legătura asta foarte importantă între Baia Mare şi regiune. Regiunea asta întotdeauna a fost creatoare de valori.”
Laura Ghinea prezintă planurile UAPR Baia Mare
“UAPR Baia Mare este cea mai mare filială din ţară raportată la mărimea oraşului. Într-adevăr, UAP-ul s-a dezvoltat în ultimii ani vizavi de filiala noastră pentru că avem foarte multe cereri din partea tinerilor, având aceste proiecte îndrăzneţe pe care le-am început de câţiva ani încoace. Suntem, într-adevăr, în ultima etapă spre Capitala culturală, nu ştim ce va fi, ideea este că bătălia este destul de strânsă. Dar aceste demersuri le-am început acum câţiva ani buni, pentru că ne-am dorit pentru Baia Mare lucruri frumoase şi le-am visat împreună cu o echipă foarte restrânsă, cu care mergem mai departe şi cu care suntem foarte motivaţi să construim în continuare. Mulţumesc foarte mult acestei echipe care în continuare este în sală şi prezentă, e vorba de Gyori Csaba şi Ştefan Păşcuţ, arhitectul cu care am lucrat pentru realizarea Coloniei Pictorilor. De altfel am avut şi dezbateri publice pe această temă.
Această Colonie a Pictorilor este azi în reabilitare, este în plin şantier. (Suma alocată se ridică la trei milioane de euro – n.r.). Sperăm s-o inaugurăm undeva în luna august, septembrie, şi vă invităm cu drag. E vorba de un spaţiu expoziţional gândit pentru următorul secol, cel în care suntem deja, şi spaţii de creaţie pentru artişti, pentru artişti rezidenţi, şi aşa a fost gândit tot proiectul să fie, să redevină o şcoală care să pregătească tineri care să disemineze informaţii peste tot în Europa.
Pentru că vorbim de dimensiunea europeană a şcolii băimărene de pictură, nu vorbim doar de Satu Mare, de Baia Mare, de Carei, de regiune, vorbim de faptul că acei artişti circulau, operele lor circulau şi circulă în continuare. Şi la casele de licitaţii arta băimăreană se vinde, şi se vinde tot mai bine. Aceşti piloni pe care-i avem şi la Bucureşti, şi în lume, prin prezenţa persoanelor care susţin acest fenomen artistic atât de controversat, ne ajută în continuare să mergem mai departe.
Vă invităm, totodată, să gândiţi proiecte pentru Colonia Pictorilor, pentru Baia Mare, şi vă invităm în această colaborare vizavi de ceea ce înseamnă, până în septembrie şi să vedem din septembrie ce va urma, pentru că în septembrie va fi desemnarea Capitalei europene a culturii 2021. Chiar dacă nu vom fi finalişti, noi oricum ne urmăm tot acest curs, pentru că suntem foarte motivaţi de meseria pe care o avem, de promovarea artiştilor, de trecutul pe care îl avem de 120 de ani, pentru că în acest an facem 120 de ani de şcoală băimăreană de pictură, moment care este foarte important, un accent pe care îl vom pune în 5 mai, din 5 în 9 mai, când vom organiza multe evenimente la Baia Mare, 5 mai însemnând momentul în care a ajuns Hollossy Simon la Baia Mare, şi apoi un alt accent, momentul în care va veni acea comisie la Baia Mare să studieze efectiv “in situ” ce se întâmplă, dacă merităm sau nu să mergem mai departe, şi acel moment va fi august-septembrie. Dar din acest moment şi de acum încolo vă invităm să intrăm în bune colaborări în continuare şi să ne gândim pentru arta cu dimensiune europeană, aşa cum aceşti artişti pe care îi vedem pe simeze, şi în acest caz Aurel Popp, au simţit-o şi au gândit-o acum un secol aproape.”
Muhi Sandor: Aurel Popp a dorit să concureze şcoala băimăreană
“Eu l-am cunoscut pe Aurel Popp personal. Eram copil, cam de vreo 12-13 ani. Era în relaţii bune şi cu unchiul meu, şi cu bunica mea.
Îmi aduc aminte de o imagine< ies din cameră, intru în bucătărie, şi pe două scăunele mici, în faţa sobei, stă bunica mea, stă Aurel Popp, şi râd amândoi de nişte bancuri. Aurel Popp în perioada aceea era în vârstă, era obosit, dar era extraordinar de prietenos şi apropiat. S-a uitat chiar la desenele mele.
S-a mai întors. Era un obicei în perioada aceea, ceea ce începe să dispară, din păcate< oamenii care ajung la sfârşitul vieţii îşi iau rămas bun de la prieteni. Aurel Popp mergea din casă în casă, unde avea prieteni, şi-a luat rămas bun.
Mohy Sandor l-a vizitat de câteva ori, în perioada aceea Mohy era profesor universitar la Cluj, şi i-a făcut un portret, şi s-a gândit că lasă acest portret oraşului drag, în care a copilărit, în care s-a format ca şi artist. L-a dăruit Muzeului, eu am i-am adus domnului director acel tablou în perioada respectivă, şi a încercat să facă din nou acelaşi portret.
Cei care au un pic de habar despre artă şi practică această meserie îşi dau seama că o creaţie artistică este o minune şi nu se poate repeta. Şi Mohy, la vârsta de peste 85 de ani, profesor universitar, şef de catedră şi tot ce doriţi, cetăţean de onoare al oraşului Cluj, a încercat să refacă portretul şi n-a reuşit. Deci există acest singur exemplar.
Pentru mine era o bucurie deosebit de mare să văd că se formează câte ceva în aceste săli, am fost şi în timpul lucrului, şi trebuie să mărturisesc că o cunosc pe Păcurar Oana de vreo 30 de ani, era în aceeaşi grupă la grădiniţă cu fiica mea şi doamna educatoare era doamna Păcurar. Deci lumea este mică – şi în ciuda acestui fapt se pot realiza lucruri mari, lucruri importante.
Iar în sala unde ne aflăm nu vedem numai lucrările lui Aurel Popp, vedem o serie de alte lucrări de la nişte personalităţi artistice foarte importante, de la Goth Moricz până la Litteczky Endre.
Trebuie să fac o mică precizare, este meseria mea, deci iertaţi-mă dacă n-am să fiu de acord cu unele afirmaţii. Nu era membru al Şcolii de pictură din Baia Mare Aurel Popp, chiar din contră. Era un om mândru, un om care, când a văzut că se dezvoltă şi câştigă respect şcoala de pictură din Baia Mare, s-a hotărât să facă o anti-şcoală. Această anti-şcoală a fost înfiinţată la Baia Sprie. Şi la această şcoală au participat pictori cum era Litteczky Endre, care era unul dintre conducătorii acestei şcoli, sau Pirk Janos, sau Mohy Sandor. Eu am chiar acasă nişte lucrări care au fost făcute în perioada aceea acolo. Faptul că n-a reuşit să concureze, într-adevăr, cu şcoala de la Baia Mare este o altă poveste, mult mai lungă.”
Szocs Peter: O periferie poate să devină şi centru al Universului
“Reprezint aici toate muzeele ţării care “arestează preventiv” lucrările de artă, deşi totuşi prezentăm acuma lucrările de artă. În parteneriat, prin relaţia de nădejde formată cu echipa condusă de Oana Păcuraru, am reuşit să restituim din colecţiile noastre publicului vizitator o parte semnificativă, care, ca punct de plecare, este totuşi definitorie pentru arta sătmăreană. Şi cred că vom primi un imbold ca să continuăm proiectele. În primul rând, această clădire necesită o reabilitare completă, totală, atât privind infrastructura electrică, utilităţile, şi lucrăm la acest capitol.
Suntem conştienţi că arta sătmăreană nu s-a oprit în 1960. Atmosfera în care a trăit Aurel Popp a creat artişti moderni care au o contribuţie semnificativă pentru arta europeană, şi trebuie să punem umărul ca să prezentăm şi această parte a valorilor sătmărene. Şi, desigur, celelalte instituţii – nu numai Muzeul de Artă este o instituţie afiliată la noi, mai avem 25 de alte instituţii – necesită îmbunătăţiri, desigur cu sprijinul autorităţilor, în măsura finanţărilor, dar ştiţi în bugetul ţării capitolul Cultură unde este cuprins, între Învăţământ şi Sănătate, pe la sfârşit. Dar ne străduim, şi eu zic că am dat un exemplu pozitiv că am acceptat ajutorul oferit de echipă, şi cred că e spre cinstea noastră şi cinstea tuturor că am realizat această expoziţie. Nu este prima colaborare, dar nici ultima.
Am prezentat aici lucrările artistului Aurel Popp împreună cu contemporanii săi, care se leagă într-un fel sau altul cu Satu Mare şi, dincolo de relaţiile artistice şi interpretările care vor fi probabil realizate de cei care sunt în mai mare măsură decât mine, aş vrea să subliniez contextul istoric, contextul intelectual pe care îl reflectă. Dacă ne gândim la relaţiile oamenilor care au trăit în Satu Mare în acelaşi timp şi au dezvoltat o atmosferă intelectuală care a permis să fie create aceste opere de artă, trebuie să ajungem la concluzia – şi cred că aceasta este cea mai mare morală din această expoziţie – că o periferie, o locaţie care de obicei spunem că suntem la margine, suntem uitaţi, poate să devină şi centru al Universului.
Cred că în această idee trebuie să mergem înainte şi acest mesaj trebuie să-l poarte această expoziţie.”
D. Păcuraru: Aurel Popp n-a avut niciodată pensie
“Obiectul care îmi place mie cel mai mult este această plăcuţă pe care scrie: “Rugăm, păstraţi curăţenia, îngrijiţi mobilierul şi pictura”. Are 14 centimetri pe 22. Căutând prin arhive, prin materialul foarte vast pe care l-a lăsat în urmă Aurel Popp – trebuie să vă spunem că avem inventariate până acum aproximativ 7.800 de file şi mai urmează – mă gândeam că trebuie să găsim în aceste foi, dosare, şi un testament. Am căutat, am găsit alte testamente, şi, făcând o vizită la Capelă, pe un perete, undeva, pierdut, într-un grilaj de fier, am găsit această inscripţie.
De fapt, acesta este testamentul lui Aurel Popp. Ce-şi poate dori mai mult un artist decât, după moartea sa, să-i fie îngrijit mobilierul şi pictura? Casele memoriale, muzeele nu sunt altceva decât o colecţie de picturi şi nişte piese de mobilier aranjate într-un fel anume.
Sigur, n-a fost o muncă destul de uşoară aici, a fost o echipă foarte vastă. Alături de Oana, de Adriana Zaharia, au lucrat cel puţin 20 de oameni. Au fost foarte importante pentru noi discuţiile, consultările cu Pavel Şuşară, cu Peter (Szocs), cu Csabi (Gyori), foarte multă lume şi-a adus aportul la această expoziţie. Acest tip de lucrare nu se poate face de unul singur, nu se poate face într-o echipă foarte restrânsă.
Sunt importante şi lucrurile care s-au spus aici. Sunt lucruri pe care nu le ştiam. De pildă ceea ce spunea domnul Muhi, nu ştiam cum îşi luau rămas bun unul de la celălalt. În schimb acum mi-am explicat de ce, spre sfârşitul vieţii, am găsit atâtea scrisori. De pildă, o scrisoare a lui Aurel Ciupe către Aurel Popp. Aurel Ciupe avea 75 de ani şi îşi cerea scuze că nu i-a putut scrie mai devreme, pentru că nu avea bani de timbre. Aurel Ciupe, cel care a realizat foarte multe în viaţă, a făcut o colecţie de 120 de tablouri care stau la baza Muzeului din Târgu-Mureş, ajunsese la 75 de ani şi nu avea pensie. N-avea din ce să trăiască, trăia din pensia soţiei.
Aurel Popp n-a avut niciodată pensie. Avea 80 de ani, mai avea 4 luni de trăit şi îşi făcea foarte multe probleme, încerca să-şi obţină şi el o pensie de stat. S-a înscris la UAP, la insistenţele lui Vida Geza, în 1954-55, pentru ca doi ani mai târziu să primească titlul de Maestru Emerit al Artei. Dar, tot dintr-o scrisoare, reiese că n-a primit nimic, niciun ban. Deci era o foaie de hârtie… pe care n-am găsit-o. N-a păstrat-o în arhivele sale. Considera că nu este importantă.
N-am găsit nici carnetul de partid. Deşi, până foarte recent, Aurel Popp trecea un om de stânga, un comunist, n-are carnet de partid. N-a fost membru de partid. Şi-a dat demisia în 1945. În schimb, Adriana Zaharia a găsit demisia lui din Partidul Naţional Ţărănesc.
În cei aproape doi ani de când lucrăm la acest proiect, am descoperit o altă faţă a lui Aurel Popp. Foarte multe deviaţii au produs biografii cei mai buni, Raoul Şorban şi Banner Zoltan. Au luat o anumită parte din opera lui Aurel Popp. Probabil erau în tabere diferite. De pildă, a fost o expoziţie în 1930, o expoziţie extrem de importantă la Cluj, la fel de importantă precum cea din 1921, pe care n-o marchează nimeni, niciun biograf. Raoul Şorban şi Banner Zoltan au spicuit din presa de stânga. De exemplu, ziarul “Înfrăţirea” din Cluj, în 1921, şi l-a revendicat. Aurel Popp era “glasul poporului”. În schimb presa de dreapta a scris foarte bine despre el. I-au făcut o primire foarte bună la Bucureşti în 1926. Acei biografi au făcut să se vadă un chip foarte mult îngustat şi ideologizat al lui Aurel Popp.
Spunea domnul Muhi că n-a făcut parte din şcoala de la Baia Mare, într-adevăr, nu-i plăcea să se înregimenteze, îşi ascunde toate “ismele”, dar în 1936, când şcoala de la Baia Mare intră într-un picaj, el este cel care încearcă să salveze ce mai era de salvat de la Baia Mare. Într-adevăr, în ’36-’37 înfiinţează şi sindicatul artiştilor, dar şi o societate, “Amicii Artelor”, care practic este un proiect valabil şi astăzi. Implicarea autorităţilor, spaţii pentru artişti, lupta împotriva neguţătorilor de artă, toate acestea sunt foarte valabile şi astăzi.
Ar fi interesant de văzut ce mai este de recuperat din Aurel Popp, pentru a fi reconectat la arta contemporană. Rămâne la latitudinea criticilor de artă să stabilească acest lucru. Scriitorii văd altfel arta, puţin mai idilic, dar într-adevăr critica de specialitate este cea care repune un artist la locul lui.”
Pavel Şuşară: A fost un happening şi un performance colectiv
“A fost cel mai impresionant moment artistic din câte se puteau imagina în completarea, în prelungirea şi în ambianţa unei expoziţii de artă. A fost de fapt o altă dimensiune a artelor vizuale, legată foarte direct, foarte pregnant de ceea ce înţelegem acuma prin formele de exprimare alternativă. A fost un happening şi un performance colectiv, în care prin naraţiunea amplă pe care a dezvoltat-o Dumitru Păcuraru s-au perindat prin faţa noastră actori ad-hoc, care au creat un spectacol de contemplaţie, de înţelegere, de lectură a unui fenomen care este departe de a fi doar artistic. Fiindcă expoziţia pe care o inaugurăm acuma este simptomul unei anumite stări de spirit şi o încercare de definire a existenţei noastre ca oameni într-un spaţiu, într-un timp şi dincolo de istoria strictă, de istoria propriu-zisă. Asta reuşeşte să dezvăluie expoziţia, asta a dezvăluit secvenţial, într-un ritm de compoziţie artistică, de compoziţie teatrală, scenariul pe care l-a creat Dumitru Păcuraru aici.
Şi mai este o dimensiune foarte importantă a acestui eveniment. Ştiţi că există experimente de proză, introduse cumva de noul roman francez şi de tot ce a urmat după asta, în care personajul principal nu există. El nu apare niciodată în carne şi oase în paginile cărţii, dar este permanent prezent prin contextele care se creează, prin aluzii, prin trimiteri. El se defineşte, îşi defineşte prezenţa printr-o absenţă totală, printr-o participare oarbă la evenimentele narative. Ceva de genul ăsta s-a întâmplat şi acuma, pentru că personajul principal al acestui eveniment, Oana Păcurar, n-a apărut deloc. Nici ieri, nici astăzi. Dacă o căutăm bine – şi e dificil de căutat, pentru că ea este mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară – poate o găsim camuflată pe undeva în mulţime, dar ea, propriu-zis, în carne şi oase, nu a apărut.
Şi e un întreg ceremonial artistic în care oamenii vii, naturile creatoare, indiferent care le-ar fi instrumentele de creaţie, reuşesc să dezvolte un spectacol cu totul şi cu totul remarcabil.
“Arta este un lucru foarte mare”
Tot ce s-a spus aici este memorabil din punctul de vedere al înţelegerii creaţiei, al înţelegerii unui pictor excepţional, al înţelegerii unui timp şi al înţelegerii timpilor între ei. Pentru că noi vorbim astăzi despre ce s-a întâmplat la începutul secolului trecut, despre ce s-a întâmplat în perioada interbelică, şi în general despre ce se întâmplă cu noi.
Fiindcă ar fi o mare greşeală – deşi perseverăm în ea – să credem că arta este un moft. Că este un lucru de weekend. Că nu avem ce face, într-un moment de odihnă, şi dăm o fugă până la muzeu, intrăm într-o sală de expoziţie sau punem mâna pe o carte. Dacă ar fi aşa… n-ar fi nimic. Ar fi ca pescuitul, sau ca umblatul după cuiburi de pasăre, aşa cum fac copiii, se urcă în copaci ca să strice cuiburi de ciori. Exact acelaşi lucru ar fi şi arta.
Şi semnul major că lucrurile nu stau aşa este preţul exorbitant pe care-l are opera de artă pe piaţă. Păi, cine-ar fi idiot să dea sute de milioane de euro, de dolari sau orice monedă socotim noi, pe o bucată de pânză pe care sunt puse câteva tuşe de culoare! Un pictor francez a spus că înainte ca o pictură să fie un cal care paşte pe un câmp este pânza albă pe care s-au aşezat nişte culori. Pânza aia albă pe care s-au aşezat nişte culori, sau materia brută culeasă din munte, sau lemnul tăiat din pădure, sau lutul smuls de la locul lui şi modelat, nu sunt decât forme de cunoaştere de sine. Omul încearcă să-şi identifice natura, încearcă să vadă ce-i cu el pe Pământ, de unde vine, vorba lui Gauguin, cine este, încotro se îndreaptă. Asta cumpărăm noi odată cu arta, şi asta fac artiştii creând artă< încearcă să stabilească locul omului în lume, să-i determine existenţa, să-i circumscrie aspiraţiile, să-i măsoare dimensiunea în existenţa asta – care nu-i suficientă. Pentru că de asta ne-am creat şi iluzia că urmează o altă viaţă, că o să fim într-o altă realitate, că resurecţia noastră de după moarte ne va împlini la întregul potenţial al aspiraţiilor şi al dorinţelor noastre. Deci omul nu poate să trăiască decât configurându-şi şi reconstruindu-şi, imaginându-şi că el este altceva decât o agregare simplă de atomi, de particule materiale, tranzitorii printr-o lume, şi ea, în stare continuă de precaritate.
Orice eveniment artistic trebuie privit în perspectiva asta. Aşa cum o profundă meditaţie asupra dragostei – anume că “dragostea e un lucru foarte mare” – se poate transfera şi în ceea ce priveşte arta. Arta este un lucru foarte mare. Iar acest lucru foarte mare trebuie înţeles< trebuie înţeles de aproape, trebuie înţeles în manifestările lui concrete şi trebuie înţeles la nivel general, la nivel global. Fiindcă lucrurile nu sunt niciodată izolate, nu sunt niciodată singure, nu sunt niciodată lipsite de determinări, fie de determinări contextuale, fie de determinări din amonte, de sus, sau din adâncime, către momentul la care ne referim.
Contrastul dintre Nord şi Sud în pictura românească
S-a creat o mică dezbatere aici, o dezbatere foarte interesantă în ceea ce-l priveşte pe Aurel Popp, în relaţia lui cu şcoala de Baia Mare. Evident, Aurel Popp nu este un membru al şcolii de Baia Mare. Cum nu este nici un membru al altei grupări sau al altei tendinţe. O să încerc să fac, aşa, o mică schemă a artei româneşti, venind de la Bucureşti şi având cumva o perspectivă mai largă asupra fenomenului artistic naţional, putând înţelege mai bine şi ce s-a întâmplat în anumite zone circumscrise mai strict geografic.
Arta românească are două mari… Pictura, că despre asta vorbim – sculptura e o achiziţie extrem de recentă, nu are nici 100 de ani de istorie reală, dar pictură am avut. Am avut în felul nostru, pentru că atâta vreme cât am fost pe schemele Bisericii Ortodoxe am avut un anumit tip de pictură, în clipa în care am trecut la şevalet am avut alt fel de pictură. Dar am însuşit repede tipul acesta de exprimare, de codificare şi de convenţie a comunicării.
Dar în ceea ce priveşte pictura noastră cultă avem două dimensiuni mari şi late. Una nordică şi una sudică. Cea nordică este legată de Europa Centrală, care a venit pe filieră munchenezo-budapestană aicea, prin Mitteleuropa, prin Austria, Munchen, Viena, Budapesta, şi avem aicea un spirit mai degrabă… preformat, pregătit vag pentru o percepţie şi o trăire dramatică. Şi Nordul, în comparaţie cu Sudul, în general, este un spaţiu mai dramatic. Este lumină mai puţină, este lumină mai crudă. E multă vegetaţie, sunt tenebrele pădurilor din Nord, soarele apare mai puţin decât în Sud. Şi s-a construit aicea, cu nucleul la Baia Mare, o şcoală care nu este nici românească, nu este nici maghiară… e o şcoală central-europeană, o şcoală germanico-nordică. În care toţi artiştii care au venit au glosat pe marginea tuturor evenimentelor pe care le-au avut la îndemână, într-un mod aproape unitar. Acelaşi tip de cruzime a culorii, de contraste puternice, de punere în valoare a stărilor prin dramatismul limbajului. Nu prin premisele imaginii, ci prin dramatismul expresiei, prin dramatismul exprimării. Spre deosebire de sud, care a fost legat de Balcic şi care este o secvenţă meridională, o secvenţă apolinică a picturii româneşti.
Acolo orizonturile sunt deschise, cerurile sunt largi, apa şi soarele şi muntele, luminate intens, creează cumva momente de saturaţie oarecum egale. Aerul capătă densitate de la vecinătatea apei. Muntele de cretă capătă transparenţă prin impactul luminii, prin felul în care se oglindeşte în apă. Apa devine un mediu reflectorizant în care toate celelalte elemente se absorb şi se reconstruiesc, se reconfigurează.
Spre deosebire de şcoala de Baia Mare, care a creat un stil, Balcicul nu a creat un stil. El este legat de un anumit tip de motiv, de un motiv care se găseşte într-un gen de lumină. Dar toţi cei care au trecut pe la Balcic au lucrat în propria lor stilistică. Victor Brauner la Balcic este tot Victor Brauner, şi lucrează în datele comportamentului său temperamental, în datele mentalului său, în datele naturii lui creatoare. Cei din nord care au venit (unii sunt comuni, Baia Mare cu Balcicul) şi au lucrat la Balcic au lucrat tot în datele stilistice proprii.
Din punctul acesta de vedere, Baia Mare este un spaţiu multitematic şi monostilistic, spre deosebire de Balcic, care este monotematic şi multistilistic.
Aurel Popp, artist central-european
Nu făceam referire la cele două componente dacă nu aveam nevoie de această schemă sumară pentru a-l aşeza pe Aurel Popp. Aurel Popp are din zona de Nord, din zona Europei Centrale, din zona germanică, are dramatismul. Ieri am încercat să vorbesc despre mesianismul şi eroismul lui Aurel Popp, despre natura lui insurgentă, despre trăirea sa într-un spaţiu dramatic – într-un spaţiu interior dramatic şi într-un spaţiu exterior, istoric, la fel de dramatic. Dar având dramatismul acesta, şi ca dinamică personală, dar şi ca aşezare într-un determinism geografico-istorico-cultural de factură nordică, el din punct de vedere cromatic şi din punct de vedere al luminii este mai degrabă un sudic. Este mai degrabă legat de lumina amplă, pastelată, de lumina explozivă a Sudului. El împacă într-un anumit fel spiritul dramatic al Nordului cu jubilaţia solară, cu trăirea apolinică a spaţiului sudic, meridional, care în principiu, la scară mică, la noi ar fi Balcicul.
Din pricina aceasta el este unul dintre cei mai importanţi pictori români, pentru că el rămâne deopotrivă în iconografie, rămâne în marile evenimente compoziţionale, în marile construcţii legate cumva de dramatismul iconografic şi nu cromatic, şi în acelaşi timp rămâne în limbaj. Pentru că diferenţa majoră dintre şcoala de Baia Mare şi şcoala central-europeană e că ea este mult mai actuală, este mult mai prezentă, mult mai contemporană decât pictura de motiv a sudului, şi în special pictura de motiv a Moldovei, care nu este una individualizată foarte puternic, ea se trage ori spre sud, ori vine cumva spre Baia Mare, să zicem prin Ştefan Dimitrescu. Dar Aurel Popp reuşeşte să îmbine excepţional această rămânere în limbaj ca preocupare esenţială, iar în amontele limbajului să dezvolte întreaga lume combustivă, tensionată, dramatică pe care de obicei pictorii historişti, pictorii narativi o cultivă, dar oarecum neglijenţi la limbaj. Aurel Popp rămâne şi în actualitatea limbajului, şi rămâne şi în marele gest al picturii de muzeu, al picturii dintotdeauna, pentru că sunt compoziţii ale lui care pot fi duse către Velasquez, către marile amenajări iconografice, şi el are această capacitate de a susţine pe suprafeţe enorme evenimente iconografice de o complexitate remarcabilă. Şi asta nu îl dezangajează din cercetarea instrumentelor, din cercetarea limbajului, din cercetarea modurilor, până la urmă singura miză a picturii mari, a picturii adevărate.
Astăzi avem prilejul să vedem toate aceste lucruri pe viu şi să vedem şi faptul că el n-a fost singur, a trăit într-un context şi, evident, acum tot contextul pare cumva generat de prezenţa lui. Litteczky nu poate fi, cel puţin aşa cum apare, decât o consecinţă a existenţei în spaţiul ăsta a lui Aurel Popp, cum Cornel Lupa, cu care Aurel Popp a lucrat, şi-a însuşit şi el acelaşi tip de limbaj, de cromatică riscantă, extrem de riscantă, pentru că pentru un neprofesionist oricând se poate cădea în şerbet, se poate cădea în peltea cu rozurile, cu pastelările de acest tip.
Numai un pictor mare, care ştie ce sens să dea, ce încărcătură să dea tuşei, pastei şi compoziţiei poate să treacă de riscul pe care o asemenea gamă cromatică îl implică. Cornel Lupa are cumva aceeaşi lume ca şi Aurel Popp, dar una mult mai restrânsă, mai aproape de individ decât de specie, şi acuma îl citez în evidentă relaţie cu Aurel Popp, ca o consecinţă a faptului că au fost apropiaţi.
Poate aţi stat prea mult ascultând naraţii multiple, dar toate au fost atât de interesante încât cred că, chiar dacă a fost mult, n-a fost groaznic de plictisitor. Vă mulţumesc.”
Fii primul care comentează