Asculta acest articolCu toate că la granița Uniunii Europene are loc un război clasic de agresiune, condițiile pentru izbucnirea unor confruntări directe nu sunt îndeplinite.
În ciuda victoriei unui partid de extremă dreaptă în Olanda, a desemnării unui prim ministru în Italia din partea unui partid de extremă dreaptă, a rezultatelor foarte bune ale unor formațiuni de tipul AUR, nu pun în discuție nici existența statului de drept, nici a democrației.
Există, însă, pericolul ca democrația să se transforme în autoritarism? Poate garanta cineva că nu există acest pericol?
Apariția bruscă a antisemitismului, indiferent de ideologia de stânga sau de dreapta, este un semnal că în lume ceva nu este în ordine. Cum s-a întâmplat ca dintr-o dată oameni politici de pretutindeni brusc să adopte poziții antidemocratice, dar și anti-semite față de migranți, legali sau nelegali?
Dezamăgiți de prestația partidelor clasice, critici la adresa guvernelor și instituțiilor democratice, mare parte dintre cei ce se considerau apolitici au virat către partidele naționaliste, xenofobe, rasiste, populiste.
Se cunoaște demult că aproximativ 8% din populație îmbrățișează ideile extremiste de dreapta și abia vreo 2-3% extremismul de stânga. Totuși, analiștii, sociologii, ba chiar și o parte din politicieni, au ajuns la concluzia, îmbucurătoare, că există diferențe majore, fundamentale, între partidele de tip extremist și alegătorii lor.
Nu se poate pune semnul egal între un George Simion sau Diana Șoșoacă și simpatizanții AUR și SOS România. Nu toți legătorii AfD din Germania sunt extremiști de dreapta. Nu toți alegătorii unui Viktor Orban în Ungaria sunt naționaliști, șovini și pro-Putin.
Succesul partidelor populiste se datorează în bună parte pe efectele crizelor. Prima apărută în timpul pandemiei, urmată de criza energetică, de incertitudinile apărute după declanșarea celor două războaie, din Ucraina și Gaza.
Presiunile economice, escaladarea conflictelor diplomatice dintre marile puteri, determină populația să se gândească mai mult la trecutul războinic din secolul 20 decât la viitor.
Se pune întrebarea dacă în România au prins teren fertil partidele naționaliste. Adevărul este că România a devenit o țară a compensațiilor. Un exemplu deja clasic îl oferă UDMR. În urmă cu vreo două zile s-a făcut mult tam-tam pe un proiect de lege pentru autonomia Ținutului Secuiesc. Este o temă recurentă ce semnalează începutul campaniilor electorale. Se face puțină gălăgie, iar guvernul recompensează UDMR cu niște sume de la buget pentru anumite proiecte în zonele cu populație maghiară și scandalul se pune sub capac.
Locul manifestărilor extremiste în România este luat de revendicările salariale. Sindicatele protestează, guvernul recompensează. Dacă guvernul Ciolacu întâi ciuntea pensiile speciale și tăia salariile mari, multe peste cinci și chiar zece mii de euro pe lună, cei cu salarii și pensii mici aveau satisfacția că s-au calibrat cât de cât veniturile.
În centrul unei politici naționale înțelepte trebuie să stea echilibrul și compromisul politic, singurele metode verificate în timp care pot conduce la calibrarea conflictelor sociale, în mare parte inerente, de neocolit într-o țară fără mari posibilități economice și financiare.
Populismul, parte integrantă a naționalismului, se poate combate prin restructurare și reforme. La rândul lor, reformele sunt acceptate de populație dacă sunt corect prioritizate.
Sloganele extremiste, populiste, își vor pierde din intensitate pe măsură ce se trece de alegeri, însă ele rămân la fel de toxice și dacă se limitează doar la vorbe, limbaj, atitudine. Naționalismele, pozițiile radicale, se exprimă prin slogane, dar nu pot fi combătute cu slogane.
Odată cu terminarea alegerilor, foarte multe pe parcursul anului 2024, se va restrânge și aria de răspândire a partidelor naționaliste.
Oamenii simt că anul 2024 va fi mai mult un punct de cotitură decât anul extremismelor.
Fii primul care comentează