21/22 cine-a tras în noi?…

Asculta acest articol

Mulţi dintre cei care s-au născut la sfârşitul anului 1989, precum şi cei care au fost concepuţi în zilele fierbinţi ale revoluţiei anti-comuniste de acum 33 de ani sunt plecaţi din România. Muncesc cine ştie în ce parte a lumii.
O parte, mai puţini, sunt în ţară, lucrează sau sunt şomeri.
Din punct de vedere politic nu-mi dau seama ce orientare au cei născuţi după 1989. Cel mai probabil sunt apolitici şi nu se prezintă la vot.
Cei mai pragmatici se vor fi îndreptat spre partide mai mari care pot oferi un loc de muncă. În urmă cu vreo doi ani am auzit o discuţie între tineri. Unul le zicea colegilor “Nu fiţi proşti, mergeţi la PSD că vă dă servici. La stat sunt salarii mari şi nu trebuie să lucraţi aproape nimic.”
Da, la partidele mai mari, PSD şi PNL se mai regăsesc tineri, însă nu foarte mulţi. O vreme tânăra generaţie, adică cei născuţi în democraţie, s-a îndreptat şi spre partide mai mici, ALDE, Pro România, PMP, pentru că acolo nu era prea mare înghesuială. Aceste partide nu au intrat în parlament la ultimele alegeri aşa că tinerii şi-au văzut speranţele de a se angaja la stat înscriindu-se în aceste partide spulberate.
Nu-mi dau seama dacă noua generaţie, cei născuţi după 1989, este atrasă de USR şi AUR. Spre partidul lui Cătălin Drulă s-ar îndrepta tinerii ceva mai studioşi, iar spre partidul lui George Simion cei cu o aplecare mai specială spre confruntări directe, de stradă.
Criza în care s-a intrat după pandemie, datorată în bună parte războiului din Ucraina, dar şi altor cauze, va face din generaţia tânără una de sacrificiu. În România după 1950 se vorbeşte mereu de “generaţia de sacrificiu”. Adevărul este că până în 1989 toate generaţiile au fost de sacrificiu.
După căderea regimului comunist s-au cerut alte şi alte sacrificii. Uitatul prim ministru Victor Ciorbea lansa un slogan optimist numit “luminiţa de la capătul tunelului”. O parte dintre cei ce aşteptau în urmă cu 25 de ani să o vadă sunt acum pensionari, alţii aşteaptă să se pensioneze. Sigur e că luminiţa nu s-a văzut niciodată în toată splendoarea ei.
O altă rază de speranţă s-a ivit când România a intrat în UE. S-a liberalizat piaţa muncii şi zeci de mii, sute de mii de români au luat calea străinătăţii. Astfel cam 35-40% din forţa de muncă a părăsit ţara şi lucrează pentru prosperitatea şi dezvoltarea ţărilor de adopţie.
De ani şi ani de zile, guvern după guvern îşi propune să aducă armata de muncitori acasă. În perioada bumului imobiliar s-ar fi găsit de lucru pentru milioane de muncitori, dar acum şi firmele foarte mari fac diponibilizări. Cel mai mare angajator a rămas tot statul, dar cât mai pot fi încărcate organigramele instituţiilor de stat?
Ani de zile, cam până la pandemie, aşa-zişii revoluţionari marcau împlinirea unui număr de ani de la evenimentele din decembrie 1989. De obicei protestau împotriva guvernului. Numărul protestatarilor a scăzut an de an. Din cauze naturale, dar şi pentru că oamenii nu mai au ce să ceară. Au cerut tot ce se poate cere şi nu au primit nimic. Toate guvernele au fost la fel de mute, de insensibile la cereri.
Că toate partidele, toate guvernele sunt la fel o demonstrează actuala coaliţie formată din partide adversare prin orientarea lor politică. PNL este un partid de dreapta, PSD este de stânga, dar sunt la fel de neputincioase în faţa crizei, în faţa provocărilor interne şi internaţionale.
Dacă revoluţionarii care în urmă cu 33 de ani strigau “21-22 cine a tras în noi” se vor decide să iasă în stradă ei ştiu de pe acum că o fac degeaba, că nu se poate schimba nimic.
Cu toate acestea, momentul istoric din decembrie 1989 trebuie marcat. Revoluţie sau doar revoltă, a schimbat istoria României.