Amintiri din Satu Mare de pe vremea defilărilor de 1 Mai muncitoresc

Asculta acest articol

Despre ziua de 1 Mai, sătmărenii mai vârstnici au în minte defilările, discursurile patriotice şi fastul ceremoniilor organizate de autorităţi începând din 1945.

Pe bulevardele oraşelor, coloanele de muncitori (numiţi “oameni ai muncii”) în ţinute festive scandau lozinci, purtau steaguri, portrete cu “conducătorii iubiţi” şi pancarte uriaşe. În “fabrici şi uzine” se organizau “întreceri socialiste”, se acordau medalii şi ordine ale muncii.

“Primul 1 Mai liber”

Rămânând la capitolul istorie, în 1945, Guvernul Groza a organizat “Primul 1 Mai liber”, iar muncitorii nu au lucrat în acea zi. După preluarea totală a puterii de comunişti, la 30 decembrie 1947, ziua de 1 Mai a fost organizată cu mai mare fast. În 1948, au fost “scoşi” la defilare muncitorii de pe “şantierele naţionale” Bumbeşti-Livezeni, Agnita Botorca, Salva-Vişeu, Ceanu Mare-Cluj. În “epoca Ceauşescu”, sărbătoarea de 1 Mai devine prilej de etalare a politicii “comunismului naţional”, prin grandioase defilări în uniformele aşa numitelor gărzi patriotice, cântece patriotice şi lozinciscrise cu trupuri umane. Muncitorii erau scoşi din uzine, li se puneau pancarte în braţe şi mărşăluiau pe străzile marilor oraşe, proslăvindu-l pe “conducătorul iubit”. Sărbătoarea îşi pierduse sensul iniţial, metamorfozându-se în cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

Locuri de recreere ale sătmărenilor

Ajunşi la punctul terminus al defilării, sătmărenii făceau orice pentru a scăpa cât mai grabnic de povara instrumentelor de defilare (steaguri, portrete, lozinci), pe care le abandonau pe stradă, după ce se uitau în jur să nu fie zăriţi de cineva. Bucuroşi de această eliberare, “oamenii muncii” se îndreptau cu mic cu mare spre “chermesă”. Locurile tradiţionale de recreere ale sătmărenilor erau, pe vremea regimului trecut, pădurea Cioncheşti, pădurea Noroieni şi ştrandul. Totul era organizat de autorităţi.

Frânturi din amintirile unor sătmăreni

“Lucram la Unio prin anii 70, ne spune Mihai Lodină, fost inspector de personal, actualmente pensionar. În dimineaţa fiecărei zile de 1 mai, toate întreprinderile se pregăteau intens de defilare. Unii mergeau la Liceul CFR, unde li se făcea un scurt instructaj de activişti de partid. Revenind în curtea întreprinderii, acolo totul începea cu gruparea salariaţilor pe compartimente (secţii, ateliere de producţie, echipe, ateliere de proiectare). Unora dintre manifestanţi li se înmânau steaguri, pancarte şi portrete ale conducătorilor ţării. Cam pe la ora 8, ieşeam cu miile încolonaţi pe poarta uzinei şi ne îndreptam spre CaleaTraian până hăt către gară. Acolo se succedau coloanele de salariaţi, aranjate după o anumită ierarhie prestabilită după criterii cum ar fi rezultatele întreprinderilor şi mărimea acestora. De remarcat că toată deplasarea se făcea pe un fond muzical de fanfară, alternând cu discursuri triumfaliste despre realizările întreprinderilor sătmărene şi despre rezultatele aşa-zisei întreceri socialiste. La semnalul de plecare, dat de activiştii de partid organizatori, coloanele înaintau spre centru, unde se afla o uriaşă tribună. Acolo puteau fi văzuţi primul secretar al Comitetului Judeţean de Partid, ceilalţi înalţi activişti de partid, dar şi directori de întreprinderi şi muncitori care purtau distincţii pentru rezultate bune în întrecerea socialistă. Punctul culminant al defilării era trecerea coloanelor de salariaţi prin faţa tribunei din Centrul oraşului, unde erau instalaţi ştabii de la partid, care aplaudau coloanele de salariaţi. După ce ieşeam din raza de vizibilitate a celor din tribune, principala noastră preocupare era să scăpăm cât mai repede de materialele utilizate la demonstraţie. Aşa că le duceam la maşina întreprinderii, pregătită special în acest scop. Apoi ne îndreptam în grabă spre ştrand, la chermesă, unde cumpăram cu 5 lei doi mici şi o bere cu care ne aşezam pe iarba verde. Chestia asta cu mici şi cu bere era activitatea preferată de toţi participanţii le defilare.”

“Oraşul era cuprins de o atmosferă de sărbătoare”

Iată şi câteva amintiri de mici copii, redate de soţii Cornelia şi Nelu Bălan, ea profesoară, iar el inginer. La Dej sau la Satu Mare am petrecut zilele de 1 mai din care mi-au rămas în amintire flori şi baloane de toate culorile, în mână, drapele, pancarte cu cei din Comitetul Central, apoi cu Stalin, Marx, Engels şi Lenin. Oraşul era cuprins de o atmosferă de sărbătoare, era o zi patriotică, o zi liberă, dar nu de stat acasă, ci de pornit la defilare şi adulţiişi elevii. Sentimentul de mândrie patriotică era încurajat de ansamblul de manifestări-ţinută de sărbătoare – haine de sărbătoare, costum, cravată, rochia cea mai frumoasă, pantofii cei noi (din aceştia aveam, de obicei, doar o pereche). La defilare purtam uniforme de sărbătoare (şorţuleţul negru era înlocuit de cel alb), fetele purtau nelipsita cordeluţă albă, peste părul împletit. Se organiza o tribună în mijlocul oraşului şi lumea defila. Te simţeai foarte important când treceai prin faţa tribunei, în pas de defilare, iar dacă un membru al familiei era în tribună, era şi mai şi. Când ofereai flori celor din tribună, aceştia îţi zâmbeau sau chiar te îmbrăţişau, dar cu oarecare reţinere, chiar dacă era tatăl tău.

La megafoane, în timpul zilei,se auzeau marşurişi ordinea trecerii prin faţa tribunei. Se cânta, de pildă, un cântec ce multă lume îl mai ştie şi azi: ”1 Mai muncitoresc” (sau ”Râde iarăşi primăvara”), ale cărui versuri foarte dătătoare de energie erau cam aşa: Râde iară primăvara,/ Peste câmpuri, peste plai,/ Veselia umple ţara/C-a venit Întâi de Mai!/ Muncitorii au pornit/Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!/Şi ei azi sărbătoresc/ Unu Mai muncitoresc. Tralalala…

Alte schimbări în peisaj: fanfara militară în parc, foc de artificii, erau, dar mai rar, covrigi foarte gustoşi, calzi, crocanţi, de cumpărat de pe stradă (abia aşteptam!), costau 50 de bani; porţia individuală: un covrig!, îngheţată cu arome deosebite, 50 de bani un glob, suc rece la dozator, cu gust de căpşunişi alte fructe, vată pe băţ. Prin 1968 au apărut grisinele (erau delicioase). De la prânz încolo, lumea ieşea la ştrand: o pătură, mititei, bere la ţap, plajă, o baie, foc aprins din surcele, cu ajutorul câtorva ziare, ceapă şi slănină prăjită a cărei untură, de pe frigăruia improvizată dintr-o nuia, se scurgea direct pe felia de pâine. Aici se mergea cu familia, cu prietenii, varianta era ieşirea la pădure, unde nelipsite erau pătura, slănina prăjită, prietenii, frigăruile la fel de improvizate, ziarul de aprins surcelele, poveştile şi buna dispoziţie (grijile parcă erau pe plan secund). Erau apoi spectacole de muzică populară, spre seară, la Casa de Cultură. Acea zi o puteam defini ca: disciplină, ordine, patriotism, defilare obligatorie heirupistă, petrecere în aer liber. Ce se sărbătorea? Ziua Muncii! Nimeni nu se gândea să lipsească, nu era voie. Pentru defilare, se făcea o programare a instituţiilor şi, mai încolo, a şcolilor. Lexicul cel mai des folosit: defilare, fanfară, centrul oraşului, tribună, megafoane, lume multă, covrigi.

1 mai nu mai este ce a fost odată

Fastul sărbătorii zilei de 1 Mai muncitoresc a dispărut după căderea lui Ceauşescu şi odată cu instaurarea regimului democratic în România. Până şi limbajul s-a adaptat noului climat politic. Astfel, observăm că în zilele noastre, românii (spre deosebire de “oamenii muncii” din regimul trecut) nu mai merg la chermesă sau la iarbă verde, ci la picnic. De asemenea, nu mai mănâncă cotlet la grătar, ci barbeque. În România, 1 Mai a rămas “sărbătoare legală” şi după decembrie 1989 doar teoretic. Românii continuă să iasă în aer liber cu familia şi prietenii la frigărui şi la distracţie. Dar toate acestea nu mai sunt legate de data de 1 mai, decât poate în amintirea celor vârstnici. Altfel spus, 1 mai (muncitoresc) nu mai este ce a fost odată, cum ar zice un nostalgic.