Asculta acest articolIisus Hristos i-a ales pe cei 12 apostoli dintre primii săi adepți pentru a deveni cei mai apropiați tovarăși ai săi. După ucenicie și după învierea Sa din morți, Domnul i-a însărcinat pe deplin pe apostoli (Matei 28:16-2, Marcu 16:15) să promoveze Împărăția lui Dumnezeu și să ducă mesajul Evangheliei în lume.
Este interesant faptul că niciunul dintre apostolii aleși nu a fost un erudit sau un rabin. Acești oameni nu aveau abilități extraordinare. Nici religioși, nici rafinați, ei erau oameni obișnuiți, dar Dumnezeu i-a ales cu un scop – să aprindă flăcările Evangheliei care se vor răspândi pe fața pământului și vor continua să ardă strălucitor de-a lungul secolelor următoare. Dumnezeu i-a selectat și i-a folosit pe fiecare dintre acești oameni obișnuiți pentru a-și duce la îndeplinire planul său excepțional
Răspândirea celor 12 apostoli
Iată locațiile misionare respective pentru apostoli, așa cum sunt prezentate în Cartea a III-a din Istoria Bisericii a lui Eusebius:
“Între timp, sfinții apostoli și discipolii Mântuitorului nostru au fost risipiți în întreaga lume. Parția, conform tradiției, i-a fost alocată lui Toma ca câmp de muncă, Sciția lui Andrei, iar Asia lui Ioan, care, după ce a trăit ceva timp acolo, a murit la Efes. Petru pare să fi predicat în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia și Asia, pentru iudeii din diaspora. Și în cele din urmă, ajungând la Roma, a fost crucificat cu capul în jos; pentru că el ceruse să sufere în acest fel. Ce să spunem despre Pavel, care a predicat Evanghelia lui Hristos de la Ierusalim până în Iliricum, și apoi a suferit martiriul în Roma sub Nero? Aceste fapte sunt relatate de Origen în al treilea volum al Comentariului său despre Geneza.”
Mulți se întreabă cum au murit cei 12 apostoli, dar Noul Testament relatează soarta doar a doi dintre apostoli: Iuda, care l-a trădat pe Isus și apoi s-a spânzurat, și Iacob, fiul lui Zebedeu, care a fost executat de Irod în jurul anului 44 AD (Faptele Apostolilor 12:2).
Sfântul Petru, loc important în istoria creștină
Viața Apostolului Petru ocupă un loc semnificativ în istoria creștină. Petru, inițial numit Simon, era un pescar umil din Betsaida, ales de Isus Hristos să fie unul dintre cei doisprezece apostoli ai Săi. Cunoscut pentru credința sa ferventă și conducerea sa, Petru era adesea în fruntea apostolilor, dornic să-L urmeze și să-L servească pe Domnul. Călătoria sa cu Isus a fost marcată de momente profunde de credință, cum ar fi atunci când a mers pe apă la porunca lui Isus, demonstrându-și dorința de a-L încredința și asculta pe Isus.
Viața lui Petru a fost transformată de relația sa cu Isus. În ciuda slăbiciunilor sale umane, cum ar fi natura sa impulsivă și negarea lui Hristos în timpul crucificării, povestea lui Petru este una de răscumpărare și har. Iertarea și restabilirea lui Petru după învierea Sa demonstrează adâncimea milostivirii lui Dumnezeu și puterea pocăinței. Conducerea lui Petru în Biserica primară, în special proclamarea îndrăzneață a Evangheliei la Rusalii, servește ca o inspirație pentru evanghelizare și conducere spirituală. Moștenirea lui Petru continuă să inspire creștinii să trăiască curajos și credincios în călătoria lor cu Domnul.
Petru a fost unul dintre întemeietorii primei comunități iudeo-creștine din Ierusalim (împreună cu apostolii Iacob, fratele lui Isus și Ioan). A fost de părere că numai evreii pot fi convertiți la creștinism. A avut unele controverse ideologice cu Apostolul Pavel. Pavel a susținut ideea universalității noii credințe, a necesității răspândirii noii religii și la alte popoare, nu numai la evrei.
După decapitarea Apostolului Iacob cel Bătrân în anul 44 e.n., la ordinul regelui Irod Agrippa I (40-44 d.Hr.) a fost arestat și Petru, după revenirea sa în Ierusalim. Ar fi fost ținut în lanțuri, între alți doi deținuți, dar eliberat, în mod miraculos, de un înger (Faptele Apostolilor, 12). După ce Iacob cel Tânăr a devenit șeful comunității iudeo-creștine din Ierusalim, Petru a făcut o călătorie la Antiochia (în Turcia de astăzi), după care i s-a pierdut, pentru o vreme, urma.
Ajuns la Roma în jurul anului 57 e.n., Petru a devenit șeful comunității iudeo-creștine din Roma, unde l-a reîntâlnit pe Pavel. Una din legende afirmă că Petru și Pavel ar fi cauzat prăbușirea și moartea lui Simon Magul în timpul unui zbor al acestuia în fața împăratului Nero (54-68 e.n.), ceea ce le-a atras arestarea. După o altă legendă, Petru și Pavel ar fi fost arestați în timpul represiunilor anticreștine declanșate de împăratul Nero după incendierea Romei în anul 64 e.n. Ar fi fost ținuți închiși în „Carcera Mamertinică”, situată între Capitoliu și Forumul Roman. Carcera consta din două celule suprapuse: o celulă superioară (închisoarea Romei) și o celulă inferioară (cea mai veche cameră din Roma, numită din anul 300 e.n. „Tullianum”). Mai târziu, capela amenajată în „Tullianum” a primit numele de „San Pietro in Carcere” – „Sf. Petru în Carceră”.
Conform scrierii Acta Petri din sec. al II-lea, Petru a fost condamnat la moarte și executat prin crucificare cu capul în jos (la cererea lui), spre a se deosebi de modul răstignirii lui Isus, în jurul anului 67 e.n., lângă fostul circ al lui Caligula și Nero, în afara zidurilor Romei, pe terenul numit „Agger Vaticano”, și îngropat în apropierea Circului, în cimitirul-necropolă al celor neînstăriți, de lângă șirul de cavouri ale unor cetățeni romani mai bogați.
Istoricul Eusebiu de Cezareea (260-339) a menționat relatările diaconului roman Gaius din jurul anului 200, care a susținut că ar cunoaște locul unde se găsește mormântul lui Petru. Acolo s-ar găsi o inscripție, pe care stau scrise numele lui Isus și al lui Petru. În jurul anului 160, comunitatea creștină din Roma a înălțat un prim monument pe acel loc. Pe baza informațiilor lui Eusebiu de Cezareea și a monumentului existent, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dezgropat presupusul schelet, după care l-a reașezat în același loc, acoperind, totodată, mormântul cu un monument prevăzut cu o nișă cu marmoră („Tropaion”). Pe „Tropaionul” constantinian, păstrat până în zilele de azi, stă inscripția prescurtată (în limba greacă): Petr ene (Petros enestin= Petru se găsește înăuntru).
În anul 324, Constantin cel Mare a ordonat nivelarea dealului „Agger Vaticano”, rambleierea părților supraterane ale vechiului cimitir, decaparea cavourilor din vechea necropolă (ce depășeau nivelul zero al terenului) și construcția unei bazilici dedicate lui Petru, păstrând monumentul „Tropaion” ca axă a altarului.
Apostolul Pavel continuă să inspire creștinii din întreaga lume
Apostolul Pavel, cunoscut inițial sub numele de Saul din Tars, a fost o figură semnificativă în Biserica creștină timpurie și în răspândirea creștinismului. Născut în Tars, un oraș în Turcia modernă, Pavel era un fariseu bine educat și un cetățean roman, ceea ce i-a oferit o perspectivă unică și acces în lucrarea sa misionară. Viața sa a luat o întorsătură dramatică pe drumul către Damasc, când a avut o convertire profundă. Orbit de o lumină cerească, Pavel l-a întâlnit pe Hristos înviat și a fost transformat dintr-un persecutor al creștinilor într-un devotat urmaș al lui Isus. Acest eveniment pivotal a marcat începutul misiunii sale de a răspândi Evanghelia printre neamuri, făcându-l unul dintre cei mai influenți apostoli din istoria creștinismului.
Călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel l-au dus în Imperiul Roman, unde a întemeiat mai multe biserici și a scris numeroase scrisori, multe dintre acestea făcând parte acum din Noul Testament. Epistolele sale, printre care Romani, Corinteni și Galateni, au abordat probleme teologice, au oferit îndrumare pentru trăirea unei vieți creștine și au încurajat unitatea în cadrul Bisericii timpurii. Învățăturile lui Pavel despre mântuirea prin credință în Hristos, natura Bisericii ca trup al lui Hristos și rolul Duhului Sfânt au avut un impact durabil asupra teologiei creștine. În ciuda persecuției, închisorii și numeroaselor dificultăți, Pavel a rămas ferm în misiunea sa. Moștenirea lui Pavel continuă să inspire creștinii din întreaga lume, deoarece scrierile sale și exemplul său de credință rămân centrale în credința și practica fiecărui creștin.
CITEȘTE ȘI:
Fii primul care comentează